Considerată de mulți ca o simplă și trecătoare dezbatere publică, cu unele reverberații juridice, mai degrabă o rezonanță târzie a unei preocupări europene și nu numai, chestiunea „căsătoriei pentru toți” care agită în prezent spiritele și în România ridică, în realitate, o problemă crucială, sesizată ca atare de puțini, cea a posibilității și tendinței de a construi o societate care, spre deosebire de toate societățile cunoscute până acum, nu se mai referă la Dumnezeu, nici la tradiție și nici la natură. Una de-naturalizată și aparținătoare unei ordini exclusiv umane. Până nu de mult, caracterul natural al familiei, tată, mamă și copil biologic – întâlnirea dintre un bărbat și o femeie fiind astfel o necesitate –, rolul acesteia de celulă a societății, a uneia concepute la rându-i ca o familie mai largă erau acceptate ca fiind de la sine înţeles ex natura rerum. Alte forme familiale – ca de exemplu, adopția – erau concepute și ele după același model, părinții adoptivi căutând în acest scop un copil apropiat de ei prin originea sau fizicul lor, astfel încât să-l apropie cât mai mult posibil de „ceva al lor”, de un veritabil „copil”. Revendicarea căsătoriei homosexuale și a dreptului de parentalitate a acestor cupluri pun însă în discuție această condiţionare deopotrivă naturală şi socială a unor instituţii asupra cărora este proiectat stigmatul unor restricţii inacceptabile aduse autonomiei individului uman.
Pe cale de a fi adoptat de toate țările democratice, mariajul cuplurilor de același sex este legalizat deja în peste 10 state membre ale Uniunii Europene și în multe din statele ce formează S.U.A. În Canada, Curtea din Ontario a admis existența a trei părinți, recunoscând genitorul, în același timp cu un cuplu de femei. La rândul său, CEDO și-a modificat jurisprudența în materie. Între 1986 și 1990 ea a interpretat prevederile art. 2 al Convenției europene a drepturilor omului („Începând de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și a fonda o familie potrivit legilor naționale care guvernează exercitarea acestui drept”) ca vizând căsătoria între două persoane de sex diferit. Dar, la 19 februarie 2013, ea a condamnat Austria pentru discriminare față de cuplurile homosexuale, întrucât instanțele din acest stat interziseseră unuia dintre partenerii unui cuplu de femei să adopte copilul biologic al celeilalte, în timp ce soțiile unui cuplu heterosexual dispuneau de acest drept. În aceeași zi, Curtea Constituțională germană de la Karlsruhe a declarat neconstituțională legea care interzicea homosexualilor să adopte copilul partenerilor lor, chiar dacă căsătoria homosexuală și adoptarea de către un cuplu homosexual rămâneau interzise în Germania. De asemenea, CEDO, și, la fel, Consiliul Constituțional al Franței, admit că, în orice caz, cuplul homosexual și copiii pe care îi crește participă la o „viață familială” în sensul art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului și, respectiv, cel al Preambulului Constituției franceze din 1946. În Ungaria, Curtea Constituțională a afirmat că statul trebuie să protejeze „toate formele de familie”, deoarece nu se poate împiedica extensia drepturilor într-o societate deschisă și democratică. În California, termenii de tată și mamă sunt suprimați în textele juridice în favoarea celui de partener. În Spania se vorbește de unprogenitor A și de un progenitor B; în Canada părinte desemnează în mod indiferent un bărbat sau o femeie, fără limitarea numărului de persoane. În fine, în Franța introducerea lui „mariage pour tous” impune ca în toate articolele Codului civil, ale Codului Securității Sociale și Alocațiilor Familiale consacrate drepturilor și obligațiilor soțului și soției, tatălui și mamei, termenii respectivi să fie interpretați în funcție de noua definiție a căsătoriei, care poate uni două persoane de același sex.
Acest tăvălug jurisprudențial și legislativ a ajuns, în cele din urmă, și la București, iar principalii actori vizați au intrat deja în acțiune. Într-un asemenea context internațional și, mai ales, european, cunoscând capacitatea și modul de reacție românești, rezultatele sunt pe deplin previzibile și posibile în termen scurt. Este important, de aceea să conştientizăm deopotrivă structurile argumentative relativ constante care fac din dezbaterile româneşti actuale numai un episod al luptei modernităţii iluminate cu fundamentele premoderne înseşi ale Occidentului european, în raport cu care România se află – de această dată poate nu din nefericire – în urmă cu destul de multe decenii. „Căsătoria este şi în viziunea Legii Fundamentale unirea dintre un bărbat şi o femeie într-o comunitate de trai în principiu indisolubilă, iar familia este comunitatea cuprinzătoare dintre părinți şi copii, în care părinților le revin înainte de toate dreptul şi obligația de îngrijire şi educare a copiilor”: cu excepția principiului indisolubilității (menționat încă de vechiul cod al familiei: căsătoria se încheie pe viaţă!), substanța acestei formulări dintr-o decizie pronunțată de Curtea Constituțională Federală din Germania în anul 1959 se regăsește neschimbată în prevederile art. 259 alin. (1) şi (4) din Noul Cod civil român adoptat în 2009 şi intrat în vigoare în 2011. Ca şi Legea Fundamentală germană, Constituţia României adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 se referă în art. 48 alin. (1) în mod generic la „soți”, iar interpretarea istorică a acestui text conduce neîndoielnic la concluzia că soții avuți în vedere nu pot fi decât un bărbat şi o femeie. La fel a interpretat textul constituțional german corespondent şi Curtea Constituțională Federală într-o nouă decizie din 1993, pornind de la notele caracteristice tradiționale ale căsătoriei şi de la faptul că acest concept tradițional este cel împărtășit încă de către societate; nu mai puțin însă, consideră Curtea germană, conceptele constituționale sunt concepte deschise faţă de dinamica socială, astfel că o interpretare contrară în viitor nu poate fi exclusă.
Continuarea pe www.juridice.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.