Mă scufundam în întunericul unui puț fără fund, un fel de ascensor spre adâncuri, mai jos, mai adânc, din ce în ce mai spre negura neființei …
Ochii îmi erau din ce în ce mai grei și mai inutili, întorși acum spre înăuntru.
Dintr-o dată, deasupra s-au străluminat trei siluete îmbrăcate în uniforme albastre. Purtau măști și deasupra niște viziere aproape circulare. Nu li se vedeau fețele, puteau fi ceva roboți sau ființe extraterestre …
2.
Nu există Covid! Există doar o boală ciudată. Câțiva medici hiperactivi ne tot îndeamnă să ne apărăm și întărim mecanismul de imunizare împotriva acestei ciudate boli pe care nimeni nu pare să o înțeleagă.
Când apar cazuri grave, valuri veritabile de infectări, aceeași medici sar de la o resursă la alta, disperați să reducă numărul celor grav incapacitați și vai, morți. O tragedie.
3.
În ciuda tuturor tratamentelor preventive, Daniela a fost dusă la spital marți, iar eu miercuri seara, spre Joi. Sâmbătă dimineața de dinainte, după nopți cu sufocări, m-am dus la Daniela să-i spun direct: “Du-mă la spital”.
N-am apucat. A vorbit ea prima și mi-a zis: “Du-mă la spital”, iar eu n-am mai zis nimic. Pe mine m-a dus Marius, ginerele nostru seara. După două triajuri superficiale și doua radiografii greșite ne-au trimis acasă fără tratament. Era sâmbătă seara târziu; 2 Ianuarie 2021.
Miercuri seara mi s-a blocat respirația aproape total. L-au sunat pe Dr. Dan Buda și el a cerut să mă vadă pe telefon. Eram albastru. “Dan, eu mor”, am bâiguit.
“Chemați repede Salvarea!”
Mi-au pus pe traseu oxigen. Respiram foarte greu. La spital, cel care m-a dus înăuntru de la Salvare era român. “Frate Branzai, ce-i rău?” Nu puteam vorbi, iar el o fi crezut că nu-l recunosc. “Știți eu cu fata lui Burtea …” Ar fi trebuit să știu mai clar, dar atunci nu știam.
A stat preț de câteva secunde, suficient să-mi arate cu mâna spre o cameră: “Acolo a murit deunăzi Nicu Păulescu.”
“Îl știam de-o viață, am zis eu: “Și ce om grozav a fost Păulescu!”
“Eu vă las acum și plec, că am pe altcineva.” Și s-a dus lăsându-mă cu imaginea locului unde a murit Nicu. Începuse dintr-o dată să miroasă urât acolo.
A urmat o radiografie și confirmarea că amândoi plâmânii mei au ieșit complet albi. Eram grav.
Plecaseră toți dar cu mine nu știau să mă mai ducă la un etaj de sus s-au să mă lase acolo la demisol. Doctorul de sector s-a aplecat peste mine și mi-a spus: “Va trebui să te pun pe aparat. Mâine v-om încerca sa te scoatem, dar sunt șanse mici. Cu cine să vorbim mâine dacă te lăsăm pe aparat?”
Daniela era deja internată. Eu murisem pe jumătate ca Păulescu. Am îngânat cu ochii închiși: “Cu fata mea”!
Fără altă precizare. În inima mea pe fiecare din ele le cheamă ”fata mea”.
4.
Eram singur pe targa mecanică și așteptam. În inima mea plecasem însă. Nu venea însă nimeni să mă ia. Dumnezeu nu are doar oameni cu lacrimi, ci și cu mâini și picioare. Nebănuit de mine, se dădea o luptă încrâncenată. Unii observaseră numele meu românesc și întrebaseră alți români din spital. Alți români de afară căutau tocmai omul cu numele acela.
Rezultatul a fost că m-au scos de la demisolul de respiratoare și m-au mutat sus, la cei cu șanse foarte mici de tratament. Eram deja rece la toate acestea. Plămânii mei mă trăgeau spre inconștiența celor care se sufocă. Teribilă experiență.
5.
În prima lui vizită printre paturi, șeful departamentului a spus ca să-l aud și eu: “Pe ăsta de ce l-ați mai adus? Nici cu aparat nu rezistă până dimineața. E ca și mort”.
6.
Nu știu dacă alții s-au târguit cu Dumnezeu ca David (ce câștigi? te poate lăuda locuința morților?” sau au bocit ca Ezechia (Isaia 38:10). Mi-au murit 3 colegi anul acesta. I-am avut in spital pe prietenii mei din Suceava: Daniel Grigoriciuc și Catalin Miron… Le-am ascultat mărturiile …
Eu am fost luat prea repede ca să am reacție. Eram resemnat și năucit. Știu că m-am rugat și am cerut să stau de vorbă cu fiecare. Am început cu Tatăl:
“Tatăl meu, tăticul meu, tu le-ai făcut pe toate, dar n-ai nevoie de niciunul. Le dai o formă, un scop, o lucrare și apoi le scoți din ființă. E ceasul meu? Accept cu plăcere. Dacă este însă o explicație și vrei să vorbești cu mine în glas auzit! Spune ceva. Te ascult. “
Am trecut apoi la Fiul și i-am spus: “Ești Mirele meu și nu-mi vei face niciodată ceva rău. E vremea mea? Mă iei acasă?”
Am trecut apoi la Duhul Sfânt: “Tu ești cu noi pe pământ și noi suntem în tine. Ne-ai născut la viață. Ne-ai spălat, ne-ai înnoit. Ne-ai dat darurile vieții noi ca să facem lucrarea ta. S-a terminat pentru mine?”
Întuneric și tăcere. O tăcere caldă și o îmbrățișare binevoitoare. Și atunci am mai murit odată. Nu mai aveam aer.
7.
Au trecut câteva zile și am fost așezat într-un salon cu Daniela, soția mea. Ne târam amândoi neputințele. Știu că n-o vedeam și nu-mi putea vorbi. Eram doar două trupuri triste și suferinde.
Între-una din nopți am auzit-o pe asistenta strigând ca apucată la mine: “Respiră! Respiră!” (Breath! Breath!)
Mă sculasem ca omul noaptea să facă pipi la urinalul de plastic și pornisem toate aparatele. Înghețasem cu plămânii blocați. Eram fără suflu și femeia îmi țipa să nu mor. M-am pierdut de tot. Mi s-au dezlegat legăturile intestinelor și am făcut peste tot pe jos. Mă clătinam ca un om fără aer. Pierdusem masca de oxigen și intrasem în șoc. Muream, dar peste toate muream de data asta și de rușine. “Respiră, respiră!” Eu stam ca prostul cu ochii în pământ. Daniela mi-a spus că striga și ea, dar eu nu știu nimic. Până la urmă, asistenta mătăhăloasă s-a aruncat asupra mea, a scos o injecție de plastic și mi-a înfipt-o. M-am liniștit. Nu m-am mai zbătut după aer. M-am simțit îmbrățișat de ceva cald și bine. Dacă asta înseamnă să mori e tare bine așa…
8.
Doctorii spun să nu vorbim nimic despre stările astea. Mintea n-a rezistat la șocuri și rămânem cu tulburări. Este ca după un maraton. Singurul lucru ce trebuie să-l faci este să te odihnești, să te odihnești și să taci.
În asfixieri, mintea intră uneori într-o stare de vrie. Aș fi putut scrie zeci de cărți în fracțiuni de secundă. Alteori mintea îngheață, devine imobilă, obsedată cu ceva, dictatorială, obsedant de încăpățânată. Am fost și așa și așa. Luptând nopțile, amestecând zilele …
Și halucinațiile, halucinațiile alea despre care nu voi avea curajul să vorbesc vreodată … Tot timpul este cineva! Umbre de aici. Umbre de dincolo. Umbre bine definite. Umbre parcă fără forme. Șoapte, mereu șoapte, din stânga, din dreapta, din spate, din față, de pretutindeni, de nicăieri. Fata mea cea mare, Christina, imi promite un aparat care să mascheze zgomotele de spital. Bineînțeles că îl refuz imediat. În spital, zgomotele sunt semne de viață! Liniștea, tăcerea este mult mai înfricoșătoare.
Ești întotdeauna cu ele, dar nu le poți fi spectator. Trebuie să ieși la patrulare pe puntea dintre cele două lumi.
9.
În cea mai neagră prăbușire ne-au vizitat cei trei mascați. Ne priveau de sus, dar mi-era imposibil să-i recunosc din cauza măștilor. Erau trei tineri pentecostali care lucrau la spital. Intraseră în costumele lor de protecție. Mă știau bine și glumeau. S-a prezentat fiecare. Pe unii îi știusem de mult. Pe altul îl cunoșteam pentru că venea vinerea seara după cărți și studii. “Eu mai mult după fete și m-ați pus pe fugă…”
Gavriloni Dan, Cornell Coca și Toth Christian.
A fost seara care a oprit căderea în gaura neagră fără fund. Cu asemenea aliați aveam șanse de scăpare. Au stat până ce au scos teama din întunecimea mea. La plecare i-am pus să-mi promită o viitoare poză fără mască. “Dacă voi sunteți aceea înseamnă că eu sunt tare bătrân …”
Mi-au promis ca vor fi pe prima bancă atunci când mă voi întoarce la biserica plină să predic. Asta, o știau și ei, nu va fi prea curând, nu va fi prea curând. Atacul acesta este menit să mai rămână cu noi o vreme.
10.
Dintre cei trei musafiri, Christian Toth, cel mai tânâr este și cel mai afectat. Ultima lună a adus un val de infecții noi, iar cazurile de la spital au sărit de la 15 la peste 200, cu perspectiva peste 250. Mulți sunt din bisericile noastre. Mulți sunt dincolo de posibilitatea de ajutor, iar el nu mai e sigur că de asta și-a ales meseria în viață. Se simte ca un doctor condamnat să participe la înmormântări în cimitir. Sâmbătă și duminică I-a cerut Domnului măcar două victorii, două nume ale căror parametrii să nu mai scadă periculos, numele celor din familia Branzai.
Domnul e bun. I-a dat cel puțin încă unul. Pe fratele Crâsneanu, care în ciuda vârstei de 71 de ani și a doi plămâni prăbușiți a scăpat de spital și este acum acasă.
Doamna doctor Naomi Buda a lansat și ea o chemare la credință. Cere public nimic mai puțin decât o izbăvire de proporții biblice.
11.
Sunt încă în spital. Uneori e bine, alteori intru iar în panică. Am murit de prea multe ori ca să fie altfel. Doctorul mi-a spus: “Nu scrie! Nu-ți va face bine. Te târăști înapoi. Nu vor înțelege. Boala asta e tare grea și păcătoasă. La unii rămân sechele toată viața … Pe fișa ta scrie acum și cardiac. Bine-ar fi să fie doar ceva temporar”. Amin.
12.
Fuiorul puternic al profețiilor
Ieri noapte n-am dormit deloc. Fără motiv. Lumea interioară nu depinde decât rar de lumea de afară. Mi-am adus aminte însă de o funie de aur, de o sfoară a labirintului și vreau să duc răsturnarea asta a mea până la capăt. Poate că este un capăt bun și o voi scoate spre lumină.
Pavel îi aduce aminte lui Timotei despre fuiorul trainic al profețiilor
“Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună” – 1 Timotei 1:18
Profețiile sunt din titan! Cine ar fi angajat un tânăr slab ca Timotei în lucrarea creștină? Care a fost secretul reușitelor lui? Răspunsul: O profeție!
Pe când Christina ( pe atunci singurul nostru copil) avea cam doi anișori, medicii au diagnosticat-o cu o boală rară. Ceva cu ,,purpura“, dar nu mai știu precis cum îi spunea. I se umflaseră picioarele și apăreau mici erupții de sânge pe piele. Totul urca din ce în ce mai sus pe piciorușe. Medicii ne-au spus că boala n-are leac și au băgat-o în spital pentru studiu, iar pe noi ne-au pus să semnăm că dăm voie multor doctori care nu mai văzuseră așa ceva să vină s-o vadă. Daniela a rămas cu ea în salon, iar eu am plecat cu mașina spre un complex de apartamente unde locuiau câteva familii de români. Eram dărâmat. Așteptasem să avem copil cam cinci ani după nuntă. A venit ca un semn ceresc atunci când nu ne mai așteptam. Fusese concepută în România, trecuse în burtica mamei prin Italia și se născuse în Detroit, Michigan, pe 28 Decembrie 1982. Nu-i de mirare că ne lipisem tare mult de ea și o vedeam acum cum ne scapă printre degete. Se juca în pătuț, râdea și nu înțelegea de ce nu o luăm să plecăm acasă. Pe drum, am pornit involuntar ștergătoarele de parbriz. Mi-am dat seamă însă că nu plouă. Nu vedeam din cauza lacrimilor.
Bineînțeles că n-am fost prea baptist ca să mă agaț disperat, ca unul care se îneacă, de paiul acelei vedenii. A doua zi am plecat înapoi la spital. Doctorii ne spuseseră că boala va urca treptat din ce în ce mai sus, va afecta rinichii, apoi ficatul și când va ajunge la plămâni și inimă … se va termina totul.
,,Nu vă cunosc personal, dar ne-am rugat în grupul nostru de aici pentru dumneavoastră. A doua zi, așa cum stăteam la servici în fața mașinii la care lucram am avut o vedenie cu dumneavoastră. V-am văzut fața. Aveți părul negru și purtați ochelari. Aveați și o barbă neagră, care s-ar putea să nu fie reală, ci doar un semn de înțelepciune. V-am văzut urcând pe costa unui munte. L-am întrebat pe Domnul ce înseamnă lucrul acela. El mi-a spus că muntele simbolizează ascensiunea dumneavoastră spirituală și o încercare prin care veți trece. Faptul că erați doar pe la jumătatea urcării înseamnă că veți mai trăi, că sunteți doar pe la jumătate și nu s-a sfârșit. Cum vă priveam, barba s-a făcut din neagră în gri, semn că veți crește în înțelepciune. Și încă ceva, mi s-a spus să postiți trei zile ca să aveți biruință.“
(Păstrez pentru voi poza mea cu barbă din spitalul zilelor acestea)
Daniel Brânzei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.