Costel Ghioancă 🔴 De ce ardem în spitale?

Spitalul este, prin definiție, locul vindecării. E locul ultimei speranțe la viață, omenește vorbind! Când nu rezolvi beteșugul acasă, chemi salvarea să te ducă la spital. Se pare că, în România spitalul devine, tot mai frecvent, locul groazei, un infern dantesc.

De parcă nu erau suficiente umilințele „de rigoare”, cu care ne-am obișnuit deja în spitale, am ajuns să asistăm tot mai des la incendii care mistuie viețile unor semeni ca noi. De ce? Cum s-a ajuns aici și, mai ales, de ce se întâmplă accelerat astfel de nenorociri?

Nu e nevoie de explicații sofisticate. E simplu: nu poți forța materia la infinit! Că vorbim de cărămidă, lemn, cabluri electrice, instalații de oxigen sau orice altceva, totul are un termen de garanție. Cablurile de acum 50 de ani, roase de trecerea vremii, nu mai pot suporta complexitatea aparaturii medicale din zilele noastre.

Costel Ghioancă 🔴 Voința divină și verbele vieții (a avea, a fi, a face)

Costel Ghioancă 🔴 Câteva considerații după instalarea în funcție a președintelui Biden

 Filmul de suspans, care a durat câteva luni, a luat sfârșit. Președintele Biden s-a instalat în mod oficial la Casa Albă, locul cu cea mai mare influență politică din lume.

Evenimentul a fost „mumă pentru unii și ciumă pentru alții”, unii plângând de bucurie, iar alții de frustrare și amărăciune. A fost un eveniment care a condensant viața, cu toate nuanțele și culorile ei.

Sigur, apar tot felul de întrebări și, mai ales, temeri. Cum va fi? Ce va urma? Ce se va întâmpla cu creștinii și creștinismul? Nu vreau să intru în discuții despre politici economice, chestiuni legate de diplomație și securitate. Nu scriu nici despre OMS, acordul de la Paris și viitoarea poziționare SUA față de multele subiecte „fierbinți” ale Planetei.

Pastor fiind, vreau să spun ceva despre creștinii și creștinismul din SUA. Vreau să îi încurajez pe cei ce sunt deprimați după evenimentele din ultimele zile.

Nu este o surpriză pentru nimeni că noua administrație nu va promova credința creștină și nici nu se va strădui ca silueta creștinismului să se zărească mai bine decât cea a alor religii, sau cele ale ateismului și agnosticismului. Cel mai probabil, vom asista la multe scenarii scrise după principiile neo-toleranței, ale corectitudinii politice, ale promovării drepturilor minorităților și restul din zona aceasta. E previzibil că se va adânci acest tronson cultural.

Costel Ghioancă 🔴 Măsura iubirii

 Probabil că cea mai bună unitate de măsură a iubirii este sacrificiul. Or, când vorbești de sacrificiu, nimeni nu l-a demonstrat mai mult decât Hristos. De la El învățăm despre iubire și adâncimile ei.

Pe cât de sublim este subiectul iubirii, pe atât este de omenesc, în sensul că iubirea se folosește zilnic. Nu e un fel de supliment existențial are se folosește „la nevoie”, iubirea nu se trăiește episodic, nu e o apariție rară, o prezență fulgurantă.

Dimpotrivă, cel mai profund lucru din univers se produce și se consumă zilnic, în complexa țesătura a relațiilor interumane. Unii se întreabă dacă nu cumva ar trebui să dozăm iubirea, să o porționăm, ca să ne țină pentru tot sezonul vieții.

Așa apar tot felul de mutații ale iubirii precum: iubirea cu zgârcenie, iubirea la schimb, iubirea în expectativă, iubirea de sărbători și altele.

Aceste iubiri-mutante au ieșit din ADN-ul christic, s-au distanțat de chimia divină a iubirii. Să ne amintim măsura iubirii, așa după cum ne-o prezintă chiar Maestrul ei: Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea. (Ioan 15:9).

Costel Ghioancă 🔴 Aura milosteniilor

În societățile contemporane s-a pierdut mult din ceea ce aș numi „aura” milosteniilor. Nu că ele n-ar mai exista – milostenii se fac, și poate chiar mai mult ca oricând în istorie. Filantropia a devenit o bună carte de vizită în zilele noastre, în care imaginea publică înseamnă totul.

Doar că, există un caracter expeditiv al milosteniilor și, din acest motiv, spun că s-a pierdut aura lor. Să explic puțin.

Milosteniile au intrat în zodia urgentului, au devenit o „bifă” pe care o punem rapid pe agendele noastre. „Am făcut-o și pe asta!”, spunem repede, și apoi trecem la următorul punct de pe lista de priorități. Aruncăm în grabă un bănuț pe pătura săracului, facem o colectă specială, dacă este cazul, apelăm la profesioniști și servicii specializate de asistență socială. Nu sunt rele aceste lucruri. Câtă vreme ajutăm pe cineva, e bine că o facem!

Totuși, cât de mult ne mai gândim la beneficiarii milosteniilor, la oamenii din spatele acțiunilor noastre grăbite? Când întreb aceste lucruri nu mă refer la o incursiune psihologică în universul tuturor oamenilor pe care îi ajutăm. Am da peste multe poveri pe care nu le putem duce. Dar, măcar o rugăciune putem spune pentru acești oameni. E suficient să știm că cei pe care îi ajutăm sunt oameni ca noi, și ne rugăm ca Dumnezeu să se îndure de ei și să-i ridice din situația în care se află.

Costel Ghioancă 🔴 Sunt „pozitiv” și sper să rămân așa, până trec cu bine de boală. Rugați-vă și pentru noi!

Discutam, cu ceva timp în urmă, cu un prieten care a avut covid. Eu tot puneam întrebări, ca un profan care nu înțelege nimic din taina bolii. La un moment dat, interlocutorul mă oprește și zice: „Costele, tu nu, cumva, să crezi că o să scapi!”.

Am râs amândoi.

Azi i s-a împlinit profeția. Sunt „pozitiv” și sper să rămân așa, până trec cu bine de boală. Rugați-vă și pentru noi! Vă mulțumesc.

Costel Ghioancă

VACCIN - LIBERTATE ȘI RESPONSABILITATE 🔴 Costel Ghioancă, Alexandru Chiriţă, Florin Ivan şi Emanuel Dan

Costel Ghioancă 🔴 PLASMA

Ultimele evoluții pe plan medical, care au zguduit lumea rutinelor noastre, mă fac să mă gândesc mai des la condiția umană.

Cuvintele, la fel ca orice altceva, își au și ele perioada lor de glorie. Apar, prind culoar social, intră în mentalul colectiv, apoi se așază unde le e locul, pe paginile unui dicționar somnolent. Vor mai sări de acolo pe buzele oamenilor, dar fără spectacolul de lumini din vremea lor de glorie! Un astfel de cuvânt este ... „plasmă”!

Prima celebritate a acestui cuvânt s-a consumat în tranziția de la secolul XX la XXI, odată cu apariția televizoarelor cu, ei bine, plasmă! Frenezia plasmei cuprinsese societatea românească, fiindcă ea marca trecerea de la giganticele tuburi gri, din epoca tristă și de aceeași culoare, spre suplețea vremurilor moderne, a bunăstării, a intrării-în-rând-cu-lumea, a emancipării „de seră” prin care a trecut poporul român.

Vă amintiți de „creditele doar cu buletin”, înșfăcate cu lăcomie de aspiranții la plasme, comori ce urmau să fie așezate uneori, oximoronic, în tabloul existențial definit de toalete turcești și băi în lighean.

Nu puțini s-au necăjit tare că nu și-au luat plasmă ca vecinu’ sau că diagonala „prestigiului” lor social era ... prea mică! Timpul a trecut și, cum spuneam, cuvântul plasmă s-a odihnit la litera „p”, în dicționar.

Anul 2020 i-a adus cuvântului nostru cea de-a doua celebritate. Toată lumea aleargă după plasmă, de data asta, una care poate salva vieți. E vorba de o componentă a sângelui, utilă în lupta cu virusul Covid. Cuvântul „plasmă” a reînviat, chiar dacă este folosit, de data asta, într-un registru mult mai grav. A intrat așa de mult în uz încât e folosit, deseori, fără context. Se pronunță și atât! Știe lumea despre ce e vorba.

Or, dacă ai puțină sensibilitate lingvistică, nu poți ignora arcul hermeneutic care pune în dialog cele două – din mai multe posibile – sensuri ale termenului „plasmă”.

Costel Ghioancă 🔴 S-a născut Isus și în inima ta?

 În această perioadă întrebarea de mai sus revine des pe buzele noastre, în special, ale predicatorilor. Mulți au emoții să mai pună întrebarea fiindcă „cenzura teologală” de pe FB ne informează că Isus s-a năsacut într-o iesle acum 2000 de ani și gata! Job done!

Știți cum e asta? Ca atunci când, într-un moment de tandrețe, soțul îi spune soției: „Te iubesc, că ți-aș da și luna de pe cer!”, iar soția începe să ia o postură atotștiutoare țiându-i pretendentului la obiecte celeste, lecții de fizică și astronomie. Strică momentul, dacă nu înțelege limbajul poetic, distinsa doamnă!

Costel Ghioancă 🔴 Votul, ca gest de smerenie!

Duminică mergem la vot. Cei care dorim! Votul este opțional și e bine să rămână așa. Pot fi multe motive pentru care un număr semnificativ de cetățeni să aleagă să NU meargă la vot. Nu am pretenția că pot să deslușesc rețeua amplă de motivații anti-vot. Nici nu îmi propun acest lucru.

Rostul postării mele este să ofer o perspectivă legată de vot, ca gest de smerenie.

Cei care alegem să votăm, chiar dacă nu suntem satisfăcuți ad maximum de oferta electorală, admitem că, atunci când introducem un vot în urnă, contribuim la un „joc” politic pe care îl pricepem doar fragmentar.

Și nu mă refer doar la faptul că „jocul politic” este făcut de „clasa politică”, mă bazez și pe alte premize. Cred în „politicile divine”, cred că Dumnezeu guvernează de drept și de facto peste cârmuitorii vremelnici.

Jocul politic este, în ultimă instanță „mutarea” lui Dumnezeu, fiindcă „El îi ridică și îi coboară pe demnitari”. A vota înseamnă a lua parte la politicile divine, a face atât cât știm și cât vedem, fiind încrezători că, în economia divină, gestul nostru este valorificat.

În lumea politică nu putem face „evaluări finale”, fiindcă, pur și simplu, nu cunoaștem FINALUL. Votantul este un om politic(os), un om smerit, care își dă seama că nu este el însuși „angrenajul”, ci doar o rotiță din angrenaj. Votantul realizează că motorul funcționează chiar dacă (sau mai bine spus, tocmai fiindcă) nu suntem noi proiectanții săi.

Costel Ghioancă 🔴 (De)mineralizarea conștiinței

Conștiința este vocea lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Cu ajutorul conștiinței dispunem de o busolă morală care ne ajută să distingem între bine și rău, ne ajută să ne orientăm ascendent, spre Dumnezeu și să ne exteriorizăm în iubire sacrificială față de semeni.

Deși este un dat, un echipament spiritual înnăscut, conștiința este asaltată zilnic de un proces de mineralizare. Nelucrată, neexersată, conștiința se împietrește, devine un sediment inactiv, depozitat în labirintul complicat al spiritului uman.

Într-un anumit sens, toți oamenii sunt supuși acestui proces de mineralizare a conștiinței, ca rezultat al căderii edenice. Toți eram „morți în greșelile și în păcatele noastre” (Ef. 2:1), nu „vedeam” Evanghelia fiindcă „eram pe calea pierzării” (2 Cor. 4:3) și aveam rațiunea pângărită și orbită de „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4).

Minunea este că, prin harul lui Dumnezeu, avem conștiințele aduse la viață, fiindcă „am fost înviați împreună cu Hristos” (Ef. 2:5-6). Suntem așezați, deci, pe o altă traiectorie, sub un alt Stăpân, într-o Împărăție a luminii în care se așteaptă o „umblare în lumină”: „Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:21).

Vasăzică, „cine lucrează după adevăr” are o conștiință tonică, vivace, iradiantă fiindcă, lumină fiind, îl conduce pe om spre Lumină.

Invers, conștiința mineralizată este cea care „lucrează după minciună”, fiind orbită de „dumnezeul acestui veac” (numit și „tatăl minciunii”, Ioan 8:44). Dedublarea, simulacrul, ipocrizia, viclenia și alte specii ale înșelăciunii adaugă straturi de plumb peste pulsul de viață spirituală al conștiințelor noastre. Într-un final, omul ajunge ca, fără conștiință vie, să trăiască în lumea propriei ne-trăiri, a propriei dezumanizări. Își trăiește iadul începând de pe pământ.

Costel Ghioancă 🔴 Relațiile de autoritate vs. subordine. Relațiile conflictuale

Institutul Teologic Baptist București: Webinarul "Impactul Pandemiei Covid-19 asupra Bisericii"

Costel Ghioancă 🔴 Treptele vindecării

Cu toții avem nevoie de intervenția lui Dumnezeu în viețile noastre. Este necesară vindecarea emoțională, reconcilierea relațiilor, pacea socială, vindecarea fizică și, cea mai importantă, vindecarea spirituală, adică, iertarea păcatelor.

Din păcate, un subiect așa de important, a ajuns să fie tratat într-un mod ridicol, făcându-se apel la tot fel de reprezentații spirituale exotice și spectacole de bâlci.

Scriptura ne spune, însă, limpede ca lumina zilei, cum intervine Dumnezeu și care sunt treptele vindecării: „dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta Fața Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara.” (2 Cronici 7:14).

Sunt patru acțiuni pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi: să ne smerim, să ne rugăm, să căutăm Fața Lui și să ne îndepărtăm de căile rele, de păcat. Cunoaștem foarte bine acest verset și aceste acțiuni importante.

Aș vrea să înțelegem că aceste 4 acțiuni sunt niște trepte, adică ele sunt legate unele de altele și se clarifică reciproc. De exemplu:

· Cum știu că mă smeresc? Prin faptul că mă rog! Doar omul smerit se roagă, fiindcă rugăciunea înseamnă să ne recunoaștem limitele și slăbiciunile și, în același timp, să admitem că depindem în totul de Dumnezeu.

· Cum știu că mă rog corect, după voia Domnului? Prin faptul că voi căuta Fața lui Dumnezeu! Nu voi trata rugăciunea doar ca pe un ritual plictisitor, ca pe o formulă egoistă de a obține instant tot ce vreau. Dimpotrivă, în rugăciune voi căuta Fața Domnului, adică voi fi interesat de voia Lui, de gloria Lui, de planurile Lui. Mă vor ruga fiind focalizat asupra lui Dumnezeu și mă voi întreba cum mă pot potrivi mai bine în planurile Sale, nu cum să se adapteze El la planurile mele.

· Cum știu că am căutat Fața Domnului? Prin faptul că mă abat de la căile rele. Apropierea de Dumnezeu ne îndeamnă întotdeauna la pocăință reală, la sfințire.

Acestea sunt treptele vindecării. Așa lucrează Dumnezeu.

Costel Ghioancă 🔴 MINTE-MĂ FRUMOS!

 Minciuna este dureroasă, distructivă pe termen lung, epidemică, halucinogenă, mercenară, imperialistă și, desigur, infernală. Nu am spus tot ce se putea spune. Mai sunt multe alte adjective care fac din minciună monstrul dezumanizării, o epitomă a maleficului, suflul rece al diavolului însuși, cel numit de Hristos „tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Cu toate acestea, unii oameni, nu doar că sunt mințiți – ei vor să fie mințiți! Sigur, câtă vreme sunt „mințiți frumos”, adică li se spun lucruri bune, chiar dacă realitatea este întoarsă pe dos. Acest sadism la care oamenii se supun de bunăvoie este un rezultat al sindromului lui Ahab. La ce mă refer?

Regele Ahab, din Vechiul Testament, avea vreo 400 de mitomani profesioniști care-i ”profețeau” din partea Domnului exact ce dorea el să audă. Că e frumos, deștept, drept, virtuos, mare erou ș.a.m.d. Da, îl mințeau, dar măcar îl mințeau frumos.

Unul singur îl deranja pe Ahab. Se numea Mica, fiul lui Imla, și problema cu acest om, după cum ne spune chiar Ahab, era următoarea: „… îl urăsc, căci nu-mi prorocește nimic bun, nu prorocește niciodată decât rău” (2 Cronici 18:7).

Vasăzică, acest adevărat profet al Domnului, nu numai că refuza să-l mintă pe rege, dar refuza constant. „Să nu vrei să mă minți o data, înțeleg, dar să îmi spui întotdeauna adevărul e prea de tot! Nu pot suporta una ca asta!”

Iată ce îl deranja enorm pe Ahab. Oricâte „șanse” îi oferea lui Mica, acest profet tot de rău îi vorbea. Adevărul lui Mica era, pur și simplu, prea încăpățânat. Nu se lăsa educat în școala proorocilor lui Ahab! Ceilalți 400 de profeți absolviseră, cu brio, cursurile universitare de mincinoși profesioniști, însă Mica lipsea frecvent de la școală.

Costel Ghioancă 🔴 SĂ NE DĂM VIAȚA PENTRU FRAȚI!

 

Unul dintre cele mai intrigante versete din Biblie se găsește în 1 Ioan 3:16. Acolo citim: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.”

În vremuri ca cele actuale, când ne este greu să-i dăm și „Bună ziua!” fratelui, a ne da viața nu intră, nicidecum, în cadrul preocupărilor noastre. Cum să înțelegem acest mandat biblic?

Întâi de toate, să notăm legătura dintre Ioan 3:16 și 1 Ioan 3:16, versetul amintit. Versetul din Evanghelie este foarte cunoscut și ne spune că Isus ne-a iubit și s-a jertfit pentru noi – ca cei ce cred să aibă viață eternă – versetul din prima Epistolă a lui Ioan ne îndeamnă să urmăm și noi exemplul lui Hristos. Nu, nu suntem chemați să repetăm jertfa lui Hristos. Așa ceva este imposibil pentru noi. Nici măcar Hristos însuși nu mai moare, fiindcă „s-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” (Evrei 10:12). Atunci, cum să urmăm exemplul lui Hristos, cum să ne dăm viața pentru frați?

Ideea de bază subliniată este să fim preocupați, în mod autentic, de aproapele nostru, de semeni. Cu alte cuvinte, cel ce a experimentat jertfa lui Hristos, beneficiarul iubirii divine, nu poate evita grija pentru semeni. Așa după cum accentuează apostolul iubirii, „cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20).

Drumul iubirii noastre spre Dumnezeu trece în mod obligatoriu prin iubirea semenilor. Iubirea trebuie manifestată față de ucenicii lui Hristos (frații de credință) dar și față de aproapele pe care îl întâlnim în fiecare zi.

Prezența mea în lume nu trebuie să sufoce prezența semenilor mei. E important să le fac spațiu să respire, să se dezvolte, să crească spiritual, să se ridice din căderi, să îl vadă pe Dumnezeu în mine.

Când eu sunt mândru, lacom, egoist, invidios, expansiv, vorbăreț-peste-măsură, ultra-critic, bârfitor și așa mai departe, îi îngustez drastic existența celuilalt, îl omor cu încetul.

Costel Ghioancă 🔴 DE CE MERG LA VOT?

 În țara noastră votul nu este obligatoriu. Fiecare decide dacă merge la urne sau rămâne acasă. Motivul de bază invocat de cei care stau acasă este acesta: „nu am cu cine vota!”

Sub această concluzie se află multe alte sedimente ale gândirii anti-vot: toți sunt corupți, nu e unul mai bun ca altul, toți sunt „o apă și un pământ”, oricum eu nu câștig nimic din asta, am ceva mai bun de făcut, oricum eu nu am primit găleți din plastic etc. Se poate să fie așa. Și totuși eu merg la vot. De ce?

- Pentru că, așa cum sunt ele, încă avem o țară, un președinte, un guvern și un parlament, încă avem orașe, încă avem comune și sate, avem oameni care muncesc, avem pensionari și copii, avem profesori și medici, avem agricultori și crescători de animale, avem drumuri și poduri, avem apă și canalizare și lista poate fi foarte lungă. Știu că sunt locuri unde nu le avem pe toate și mai știu că nu sunt la cel mai înalt nivel de excelență, dar le avem. Votul meu contează și influențează ce se va întâmpla cu toate acestea.

- Pentru că știu că, deși cei puțini și cu bani ”fac jocurile” și își mai bagă nasu’ și ”agenturile” străine, democrația nu poate fi total eludată. De fapt, cu cât e mai gros rândul votanților, cu atât jocul celorlalți e mai dificil. Deci, să merg la vot?

- Pentru că nu abandonez un ”suflet bolnav”. A fi om înseamnă să nu te gândești doar la tine, ci să fii o ființă socială, să trăiești în relații. Avem relații sociale, avem o viață socială, o viață a cetății, dacă vreți. Vreau că contribui la binele comun și să alin ”sufletul cetății” atât cât pot – cu un banal vot, cu civism, cu rugăciuni, cu competență, cu hărnicie. Da, e bolnav sufletul cetății dar nu îl pot abandona.

Când cineva drag e în spital, nu refuz să îl mai vizitez, pe motiv că nu știu dacă se mai face bine; când rana încă îmi sângerează nu refuz să mai pun pansament, că nu știu dacă se mai vindecă; când copiii sunt rebeli, nu refuz să le mai dau mâncare, că nu știu dacă mai scot oameni din ei, când mă cert cu soția nu divorțez, când mă enervează șeful nu îmi dau demisia de la lucru. Cred că morala e clară: viața nu e perfectă. Avem două opțiuni – să punem și noi mai multe bețe în roate sau să dăm o mână de ajutor.

Costel Ghioancă 🔴 Porunca monoteismului

Costel Ghioancă 🔴 Cum să progresezi serios în sfințire? (I & II)

 

Cum să progresezi serios în sfințire? (I)

Te lupți de ani de zile să fii o persoană mai sfântă? Dorești o schimbare clară în viața ta? Ai obosit să tot eșuezi și te întrebi ce nu merge? Poate următoarele rânduri îți vor fi de folos!

Soluția este indiscutabilă: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). O spune chiar Mântuitorul. Rezultatul iubirii reale față de Domnul Isus va fi, fără discuție, păzirea poruncilor Sale. Cea mai mare forță este în iubire. Pur și simplu, facem ce iubim! Din acest motiv trebuie să interiorizăm motivația pentru sfințire. Iubirea profundă este singura motivație care rezistă.

Dacă vrem să ne sfințim, fiindcă ne este teamă de pedeapsă, de rușine, din ambiție, din spirit de concurență, din pricina anturajului etc. progresul nostru va merge după dictonul „doi pași înainte și trei înapoi.” De ce? Simplu: când dispare stimulul exterior, trece și dorința de sfințire. Când nu ne mai temem, sau nu ne mai văd alții, când nu mai primim laude, dispare și motivația pentru sfințire și simțim acut gravitația păcatului.

Că așa stau lucrurile, o vedem chiar și în exemple mai banale: De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. (Romani 13:5). Pavel spune aici că un creștin are o motivație interioară (îndemnul cugetului) pentru ascultarea de autorități. El se supune și dacă știe că nu va fi pedepsit. Doar așa există supunere constantă.

Deci, aici e cheia: vei progresa în sfințire dacă îl iubești pe Hristos. „Dar îl iubesc”, vom spune! „Știu sigur că îl iubesc și totuși nu reușesc să mă sfințesc”! Cum se explică? Iată cum: îl iubești, dar îl iubești mai mult ca pe tine? Mulți credincioși îl iubesc sincer pe Hristos, dar nu mai mult ca pe ei înșiși.

Acesta este motivul pentru care ei nu progresează în sfințire. Creștinii imaturi îl iubesc pe Hristos dar se iubesc mai mult pe ei înșiși, pe omul vechi. Cine credeți că va câștiga din lupta asta? Așa e, iubirea mai mare. Nu uitați, forța este în iubire.

„Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. (Luca 14:26). Nu despre „ură, ca ură” vorbește aici Isus, ci despre dragostea mai mare …

Înțelegi, dragă cititor? Vezi iubite frate și soră în Hristos? Acesta este răspunsul la întrebarea care ne frământă de ani de zile. Ne împiedicăm mereu în același gropi fiindcă îl iubim pe Hristos, dar nu mai mult ca pe noi înșine! Aici e nevoie de marea schimbare!

Dar cum? E posibil să îl iubesc pe Hristos mai mult ca pe mine? Dacă da, cum ajung acolo? Vom căuta răspunsuri și la astfel de întrebări în partea a doua a acestei meditații.

Costel Ghioancă 🔴 Lupta cu tradițiile!

 

Tradițiile, de orice fel, pot fi dăunătoare. Mai ales, tradiționalismul religios! Când ținem la tradiții „de dragul tradițiilor”, ele devin forme fără fond, inhibatori ai creativității, măști ale ipocriziei și conclave de execuție publică. Trebuie să fim, deci, foarte atenți la simpatiile exagerate pentru tradiții.

În același timp, există ceva mai grav decât tradițiile: lipsa lor! Știu că sună ciudat. Da, e paradoxal. Lipsa tradițiilor este mai gravă decât prezența lor. Când tradițiile nu se conservă doar „de dragul tradițiilor”, atunci ele ajută comunitățile de oameni, mai mult decât ne imaginăm.

În contextul globalismului recent, cu diversele valuri de postmodernism subsumate, oamenii au fost așezați într-un creuzet al tradițiilor și al ideilor. Acolo, sub focul încins al multiculturalismului și al filosofiilor deconstructiviste, oamenii au avut la dispoziție două opțiuni:

- Unii au optat pentru radicalizare, extremism și fanatism – ca refuz al pluralismului și răzvrătire persiflantă față de ideologiile relativiste;

- Alții, cei mai mulți, au optat pentru relativizarea valorilor, sincretism al ideilor și al credințelor, evadarea din gândirea obiectivistă și întronarea omului ca homo deus. Omul devine norma experiențelor sale religioase, a moralei și chiar a propriei salvări.