Probabil că cea mai bună unitate de măsură a iubirii este sacrificiul. Or, când vorbești de sacrificiu, nimeni nu l-a demonstrat mai mult decât Hristos. De la El învățăm despre iubire și adâncimile ei.
Pe cât de sublim este subiectul iubirii, pe atât este de omenesc, în sensul că iubirea se folosește zilnic. Nu e un fel de supliment existențial are se folosește „la nevoie”, iubirea nu se trăiește episodic, nu e o apariție rară, o prezență fulgurantă.
Dimpotrivă, cel mai profund lucru din univers se produce și se consumă zilnic, în complexa țesătura a relațiilor interumane. Unii se întreabă dacă nu cumva ar trebui să dozăm iubirea, să o porționăm, ca să ne țină pentru tot sezonul vieții.
Așa apar tot felul de mutații ale iubirii precum: iubirea cu zgârcenie, iubirea la schimb, iubirea în expectativă, iubirea de sărbători și altele.
Cea mai profundă exprimare a iubirii, în universul văzut și nevăzut, este cea a Tatălui față de Fiul. Limbajul nostru este o gângurire puerilă, inaptă să articuleze adecvat o minune precum cea a iubirii dintre Tatăl și Fiul. E suficient să amintim că, într-un moment supra-temporal de iubire, Tatăl i-a dăruit Fiul un univers și o pereche de oameni.
De parcă nu am fi deja loviți de perplexitate, mai știm că Isus își iubește ucenicii, adică și pe noi, cu aceeași iubire. Ne iubește așa cum Tatăl l-a iubit pe El. Gândul acesta ne face să ne bucurăm tremurând.
Să știm că suntem iubiți așa, ne sperie firescul din noi și, revenind la bucuriile mutante, ne vine să fugim de sub cupola iubirii divine. Acesta este motivul pentru care Isus adaugă că trebuie „să rămânem în dragostea Lui”.
Bine, nu vrem să fugim de sub această iubire fiindcă ne-am teme să nu fim striviți sub tonajul ei infinit. Isus ne-a învățat să suportăm iubirea divină, să nu mai fugim de ea ca niște copii râzgâiați. Motivul pentru care am fi tentați să ne distanțăm de această iubire e acela că iubirea divină obligă: Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu. (Ioan 15:12).
Trebuie să folosim și noi, în omenescul iubirilor noastre, măsura de iubire învățată de la Hristos. Când facem așa, vom vedea că nu mai trebuie să ne dozăm iubirea. Vom descoperi, cu uimire, că pe măsură ce dăm tot mai mult din iubire, untdelemnul ei va curge neîncetat, așa încât ajungem să cerem vase de pe la vecini.
De fapt, aici se reduce totul; când iubim cu măsura lui Hristos, ne amintim că avem vecini.
Costel Ghioancă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.