joi, 25 iunie 2020

Florin Ianovici 🔴 Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia


Prima întrebare pe care mi-o amintesc din viața de școlar este: ,,ce profesie au părinții tăi?”. Funcție de răspuns ocupai banca din față sau altă bancă. Eu am fost așezat în penultima bancă. În prima bancă stătea copilul șefului de la aprozar.

Doamna învățătoare avea un arătător lung și rezistent și deseori m-a croit cu el pe spate. Eram fragil și nu răspundeam bine la educația cu arătătorul pentru că mă blocam și mai rău, emoțional.

Mama a chemat-o acasă pe doamna învățătoare. I-a umplut sacoșa si îmi amintesc că de atunci doamna mă privea ca pe un om, îmi zâmbea din când în când. Imediat m-am dezghețat. Am luat primul 10 la aritmetică, la o problemă cu două steluțe – puțini vor pricepe ce zic eu aici - .

Apoi la liceu îmi amintesc că locul în cămin, bunăvoința pedagogului, a șefului de palier au însemnat aceleași lucruri: pachete, atenții. Înainte de bacalaureat dacă doreai să ai siguranța admiterii, trebuia să faci meditație cu un anumit profesor. Chiar dacă am terminat primul în clasă, tot nu conta întrucât dacă voiai să ai sacii în căruță trebuia să urmezi regula. Nu generalizez. Este povestea mea.

În facultate erai invitat la cafea după ore funcție de calitatea hainelor, profesia părinților, notorietatea familie. Mai aproape toți stăteau pe caste sociale, găști, triburi. După prima sesiune au început întrebările: ce sunt părinții tăi? Nu se dumireau cum pot fi zecist în condițiile în care părinții mei erau oameni simpli. Mi-a fost mult mai ușor după prima sesiune pentru că locurile de lângă mine, la examen, erau vânate și devenisem o figură cunoscută în facultate. Am primit porecla:,,butonaș” – apeși butonul și îți spune lecția -

Poate că vremurile se schimbă, dar năravurile niciodată. Și astăzi ești tratat funcție de al cui ești, statutul social sau economic al familiei, hainele și accesoriile pe care le porți, mai nou...mașina pe care o conduci la facultate sau chiar din liceu. Chipul lumii acesteia l-am văzut la tot pasul.

Nu sunt naiv. Nu îmi permit să fiu.
M-am bucurat de amendamentele din Parlament prin care educația sexuală a copiilor era condiționată de acordul părinților. Felicit și mă rog pentru Robert Sigartău și Titus Corlățean pe care îi stimez mult.

Am fost convins că președintele țării nu o va promulga în această formă pentru că este un agent activ al agendei europene neomarxiste, pro LGBT. E opțiunea lui, răspunderea lui, iar eu am înțeles acest lucru.

M-am bucurat enorm pentru succesul petiției online prin care se cerea președintelui promulgarea legii și felicit pe cei aproape 65.000 care au semnat-o, pentru solidaritatea și spiritul lor combatant. Faptul că președintele nu a luat-o în considerare nu mă afectează, pentru că am făcut ce este drept înaintea conștiinței mele.

Acum legea este deferită Curții Constituționale. Desigur, mă rog ca Dumnezeu să lumineze mintea judecătorilor și să respingă solicitarea președintelui. Dar nu sunt naiv. Nu îmi permit să fiu. Chestiunea aceasta este politică, nu juridică. Nu am așteptări pozitive, dar nici nu renunț la lupta în rugăciune.

Dar nu am scris toate acestea doar pentru a pigmenta acestă problemă importantă cu culorile gândirii și simțirii personale, ci pentru a aduce o lumină duhovnicească cât de mică ar fi ea.

Ce e de făcut?
Să nu ne mai divizăm. Am citit scrisoarea președintelui Iuga și contra scrisoarea unor lideri ai aceluiași cult. Mi se pare trist. Nu e de competența mea să analizez demersul făcut de președintele Iuga, dar pot spune că prin ceea ce am văzut lipsește unitatea. În perioada stării de urgență am văzut rupturi masive în legătura frățească. Am văzut persiflare, mândrie și pe alocuri despotism. Am văzut buchiseli teologice și sforțări instituționale străine lui Hristos , am văzut cum spiritul justițiar ne fură dulceața păstoririi turmei lui Hristos. Dacă iubim țara si viitorul copiilor noștri să începem prin a vindeca prezentul și să ne întindem mâna unul altuia.

Ce e de făcut?
Să ne creștem copiii în frica lui Dumnezeu. Altarul casei trebuie să ardă cu flacără. Iubirea se învață prin purtare, prin pilda pe care o dăm ca părinți, nu prin lecții teoretice lipsite de exemplul personal. Aprinde-ți focul la altar, purtați-vă în chip destoinic cu partenerul de viață și lumea nu ne va fura copii. Chipul lui Hristos trebuie purtat de către părinți ca și copiii să îl vadă. Ieri am vizitat o octogenară, Maria, care trăiește în frică de Dumnezeu, iar copii ei care aveau aproape 50 de ani, priveau spre ea cu lacrimi de recunoștință în ochii. Ridică Doamne cât mai multe Marii în țară.

Ce e de făcut?
Să încredințăm totul lui Dumnezeu, prin rugăciune. Știu sigur că mulți credincioși nu se mai roagă. Nu mai avem o viață de rugăciune constantă, dedicată. Se vede în purtările lipsite de evlavie, se vede în lipsa de putere, se vede în răcirea dragostei frățești. În poporul lui Dumnezeu există multă mânie, iuțime, dispreț față de aproapele, gâlceava și mândrie. Lipsa rugăciunii ne-a sleit, ne-a lăsat pradă celui rău care umblă nestingherit prin casele noastre, prin țara noastră. Mi-aș dori mult ca acum, când citești, să aloci timp unei rugăciuni prin care să ceri ajutorul lui Dumnezeu pentru familia ta si pentru țara noastră, România. Ce avem noi, nu are nimeni: puterea lui Dumnezeu. Ea se coboară însă prin rugăciune. Să nu mai batem la porți străine, câtă vreme putem bate la ușa milei lui Dumnezeu.

Cum putem să nu ne potrivim chipului lumii acesteia? Răspunsul e unul singur: să ia chip Hristos în noi, prin înnoirea minții, prin deosebirea voii lui Dumnezeu care este bună, plăcută și desăvârșită.

Dumnezeu să ne vină în ajutor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.