NewsNet Creştin: „Căsătoriile” între persoane de același sex semnalează triumful revoluției sexuale și detronarea creștinismului, pentru că neagă conceptul central al antropologiei creștine...

După 7 ani de existenţă, cu peste 31 000 de postări, cu peste 50 de milioane de vizualizări (50 025 543 la 29.09.2020), cu peste 55 000 de abonaţi la newsletter-ul zilnic, cu un record de 197.071 accesări într-o singură zi, devenind astfel portalul de ştiri creştine din România cu cea mai rapidă creştere şi cu cele mai multe vizualizări, părăsim platforma Blogger şi:

◉ ̶S̶u̶n̶t̶e̶m̶ ̶î̶n̶ ̶c̶o̶n̶s̶t̶r̶u̶c̶ţ̶i̶a̶ ̶u̶n̶u̶i̶ ̶s̶i̶t̶e̶ ̶p̶r̶o̶f̶e̶s̶i̶o̶n̶a̶l̶,̶ ̶a̶d̶a̶p̶t̶a̶t̶ ̶c̶e̶r̶i̶n̶ţ̶e̶l̶o̶r̶ ̶t̶e̶h̶n̶o̶l̶o̶g̶i̶e̶i̶ ̶m̶o̶d̶e̶r̶n̶e̶

◉ ̶A̶n̶g̶a̶j̶ă̶m̶ ̶̶̶r̶̶̶e̶̶̶d̶̶̶a̶̶̶c̶̶̶t̶̶̶o̶̶̶r̶̶̶i̶̶̶ ̶̶̶ ̶ş̶i̶ ̶c̶o̶r̶e̶s̶p̶o̶n̶d̶e̶n̶ţ̶i̶ ̶̶̶r̶̶̶e̶̶̶g̶̶̶i̶̶̶o̶̶̶n̶̶̶a̶̶̶l̶̶̶i̶̶̶ ̶̶̶ ̶ş̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶d̶i̶a̶s̶p̶o̶r̶a̶ ̶r̶o̶m̶â̶n̶ă̶

◉ Încheiem parteneriate cu noi publicaţii şi site-uri de media

duminică, 16 februarie 2020

„Căsătoriile” între persoane de același sex semnalează triumful revoluției sexuale și detronarea creștinismului, pentru că neagă conceptul central al antropologiei creștine...

„Căsătoriile” între persoane de același sex semnalează triumful revoluției sexuale și detronarea creștinismului, pentru că neagă conceptul central și esențial al antropologiei creștine. În învățătura creștină clasică, uniunea dintre un bărbat și o femeie este în fapt o icoană a relației lui Hristos cu Biserica și a lui Dumnezeu cu Creația. Acesta este motivul pentru care „căsătoria” gay neagă cosmologia creștină, din care au derivat drepturile omului și alte bunuri fundamentale ale modernității.

În urmă cu 20 de ani, președintele Bill Clinton a „călcat” pe un teren minat când a încercat să-și țină o promisiune din campanie: aceea de a permite soldaților homosexuali să-și servească țara în mod liber, fără a se ascunde. „Căsătoriile” între persoane de același sex abia deveniseră o cauză politică. Țara se afla atunci la trei ani depărtare de Legea de protejare a căsătoriei [1] și la patru ani depărtare de prime-time-ul actriței și moderatoarei Ellen DeGeneres [2]. Apoi a venit ceea ce istoricii vor numi la un moment dat o revoluție culturală.

Astăzi intrăm în jocul final al dezbaterilor asupra drepturilor gay și a semnificației conceptului de homosexualitate. Conservatorii au fost deraiați de la convingerile lor, în instanțe [3] și, într-o mai mare măsură, în fața opiniei publice. Se afirmă în mod obișnuit că singurul motiv împotriva căsătoriilor de același sex este bigotismul religios, lipsit de poziția sau statutul necesare pentru a determina legi sau standarde publice. Magnitudinea înfrângerii suferite de tradiționaliști va deveni tot mai clară pe măsură ce americanii mai în vârstă vor „părăsi scena”. Statisticile arată că pentru tineret homosexualitatea este ceva normal și „căsătoriile” gay nu sunt de mare importanță, iar în cazul în care cineva li se opune, acesta capătă profilul moral al unui segregaționist din anii 1960.

Toate acestea au în fapt o importanță mai mare decât pot oamenii de pe ambele baricade să vadă și din motive care îl depășesc chiar și pe cel mai înfocat oponent al drepturilor pentru homosexuali. În 1993, un articol în The Nation identifica drepturile homosexualilor ca fiind apogeul războiului cultural:

„Toate curentele de eliberare ale zilelor noastre sunt subsumate în dezbaterea despre gay. Mișcarea gay este în unele aspecte similară mișcărilor experimentate de alte comunități din trecut, dar în același timp este ceva mai mult, deoarece populația se confruntă cu o criză a identității sexuale, fapt pentru care homosexualii au fost forțați să-și inventeze o ‘cosmologie’ ca să o poată înțelege. Nimeni nu spune că schimbările vor veni ușor. Dar este posibil ca o minoritate redusă numeric și disprețuită să schimbe America pentru totdeauna.”

Cauza drepturilor pentru minoritățile sexuale a avut succes tocmai pentru că această „cosmologie” s-a disipat în conștiința occidentalilor. „Căsătoriile” gay dau o lovitură puternică vechii ordini și vor schimba, fără doar și poate, America în moduri care doar acum devin vizibile. Spre bine sau spre rău, dar o vor face mai puțin creștină.

Când au început să scrie în 2010 cartea American Grace („Grația americană”), un studiu comprehensiv asupra credințelor și practicilor religioase contemporane, politologii Robert D. Putnam și David E. Campbell au observat două tendințe inverse cu originea în jurul anilor 1990. Tinerii americani ajunși la maturitate în aceea vreme au început să accepte într-un număr mare homosexualitatea că licită din punct de vedere moral. Deasemenea, au mai observat că tinerii americani s-au depărtat din ce în ce mai mult de religie ca practică organizată. Boom-ul evanghelic din 1970 și 1980 s-a oprit și dacă nu ar fi fost „tsunami-ul” de imigranți hispanici, Biserica Catolică Americană ar fi pierdut aderenți la fel ca și protestantismul, aflat într-o îndelungată scădere numerică.

În timp, datele arată că atitudinile cu privire la moralitate s-au dovedit a profeți precis evoluția angajamentului religios. În mod particular, cu cât cineva era mai „liberal” în privința homosexualității, cu atât era mai puțin probabil că acel individ să se afilieze unei religii. Tinerii americani nu deveneau atei. Ei se identificau că fiind spirituali, dar nu religioși. Împreună cu ateii și agnosticii, acești „nones” (none = niciunul, niciuna) compun segmentul cu cea mai rapidă creștere a convingerilor de credință în demografia națională.

După un studiu elaborat în 2012 de Pew Research Center, „nones” este „religia” a 30% dintre americanii sub 30 de ani. Pew Research Center a concluzionat că această generație este cea mai puțin afiliată religios decât oricare alta despre care avem date. Putnam – eruditul de la Harvard University cunoscut pentru studiul sau despre cultură civică, best-sellerul „Bowling Alone” – a spus că nu avem motive să credem că se vor întoarce în biserică pe măsură ce vor înainta în vârstă.

Putnam și Campbell au scos în evidență în cartea lor American Grace că, pe măsură ce activismul gay începea să ocupe un loc central pe scena politică, rolul public activ pe care multi lideri creștini și-l asumau împotriva drepturilor gay a dus la înstrăinarea tinerilor de religia organizată.

Putnam crede că bisericile creștine vor trebui să liberalizeze învățătura despre sexualitate dacă vor să mențină loialitatea tinerelor generații. La prima vedere pare o concluzie rezonabilă, dar experiența Americii cu denominațiunile „liberale” contrazice această sugestie. Bisericile protestante, care au fost mai îngăduitoare cu homosexualitatea și libertatea sexuală în general, au scăzut numeric. Se pare că atunci când oamenii decid că normele istorice ale creștinismului sunt greșite cu privire la sexualitate, ei nu găsesc o biserica să le susțină aceste așteptări liberale, ci pur și simplu ei nu mai merg la biserică. Acest fapt ridică o întrebare serioasă: este sexul punctul de greutate al ordinii culturale creștine? Este într-adevăr cazul ca, dacă renunțăm la învățătura creștină despre sexualitate, să asistăm la dispariția factorului care dă – sau a dat – creștinismului puterea să fie o forță socială?

Deși nu a spus-o chiar în aceste cuvinte, eminentul sociolog Philip Rieff ar fi răspuns probabil „da”, având ca reper cartea sa din 1996 The Triumph of the Therapeutic („Triumful terapiei analitice”), în care vorbește despre „deconvertirea” Occidentului de la creștinism. Aproape toată lumea recunoaște că acest proces a fost în curs de desfășurare de la iluminism încoace, dar Rieff a arătat că procesul a ajuns la un stadiu mai avansat decât o recunosc majoritatea oamenilor – ori a creștinilor.

Rieff, care a murit în 2006, a fost ateu, dar a înțeles că religia este cheia descifrării oricărei culturi. Pentru Rieff, esența unei culturi poate fi identificată prin ceea ce aceasta interzice. Fiecare cultură impune o serie de cerințe morale pentru membrii săi, de dragul servirii intereselor comune și îi ajută pe aceștia să facă față cerințelor. O cultură necesită un cult – un sentiment de ordin sacru, o cosmologie care înrădăcinează aceste cerințe într-un cadru metafizic.

Scriind în anii 1960, Rieff a identificat revoluția sexuală – deși el nu a folosit acest termen – ca pe un factor de predicție al morții creștinismului înțeles ca forță culturală determinantă. El a înțeles că renunțarea la autonomia sexuală și la senzualitate în cultura păgână a pus temelia culturii creștine – o cultură care în mod esențial nu numai că a renunțat la instinctul erotic, dar l-a și redirecționat.

Faptul că Occidentul a fost rapid re-păgânizat în jurul senzualității și libertății sexuale a fost un puternic semn al apropierii „decesului” creștinismului. Este aproape imposibil pentru americanii contemporani să înțeleagă de ce sexul a fost o preocupare centrală a creștinismului timpuriu. Sarah Ruden – formată că traducător la Yale – explică tipul de cultură în care a apărut creștinismul, în cartea ei din 2010 Paul Among the People („Pavel printre oameni”). Ruden susține că este profund ignorant să ne gândim la apostolul Pavel ca la un dur proto-puritan pogorât peste nepăsătorii păgâni „hipioți” („happy-go-lucky”), poruncindu-le să se oprească din distracții. De fapt, învățăturile lui Pavel cu privire la puritatea sexuală și la căsătorie au fost adoptate că eliberatoare în exploatarea sexuală din cultura greco-romană a timpului – în mod special pentru sclavi și femei, a căror valoare principală pentru bărbații păgâni era capacitatea lor de a produce copii și de a le oferi plăceri sexuale.

Creștinismul articulat de Pavel a fost o revoluție culturală, restrângând și canalizând sexualitatea masculină, ridicând statutul femeilor și al corpului uman și infuzând căsătoria și sexualitatea maritală cu dragoste. Căsătoria creștină, scrie Ruden, a fost „la fel de diferită după Pavel ca și porunca de a întoarce celălalt obraz”. Ideea nu este aceea că creștinismul a fost singurul sau primul care a definit sau a re-evaluat sexualitatea, ci că în antropologia creștină sexul primește un sens nou și diferit, unul care a impus o schimbare radicală de comportament și norme culturale. În creștinism, ceea ce oamenii fac cu sexualitatea lor nu poate fi separat de ceea ce este persoana umană.

Ar fi absurd să pretindem că civilizația creștină a atins vreodată o epocă de aur a armoniei sociale și fericirii sexuale. Este ușor să găsești perioade de timp în istoria creștinătății când autoritățile clericale erau obsedate de puritatea sexuală. Dar, așa cum recunoaște Rieff, creștinismul a reușit să stabilească o modalitate de valorificare a instinctului sexual, să-l plaseze într-o comunitate și să-l direcționeze pozitiv. Ceea ce face că epoca noastră să fie diferită de cea trecută, spune Rieff, este că noi am încetat să credem în cadrul cultural creștin, dar am făcut imposibilă și credința în orice alt cadru decât restrângerea pasiunilor individuale canalizate creativ în scopuri comune.

Mai degrabă, în epoca modernă, am inversat rolul culturii. În loc de a ne învăța despre lucrurile de care trebuie să ne privăm, avem o societate care ne spune că ne vom găsi sensul și scopul prin eliberarea de vechile prohibiții. Asta a ajuns să fie o poveste complicată care implică apariția umanismului, iluminismului și a modernității. Filosoful Charles Taylor scrie în magistrala sa lucrare religioasă și culturală A Secular Age („O Era Seculară): „Întreagă atitudine etică a oamenilor moderni presupune moartea lui Dumnezeu și urmează acesteia”. A fi modern înseamnă a crede în dorințele individuale că locus al autorității și al auto-definirii.

Treptat, Occidentul a pierdut ideea că creștinismul a făcut multe pentru civilizație, scrie Taylor. În secolul XX, înlăturarea idealurilor creștine restrictive în ceea ce privește sexualitatea a fost identificată cu starea de sănătate. Încă din anii 1960, convingerea că exprimarea sexualității este sănătoasă și bună – cu cât mai mult cu atât mai bine – și că dorința sexuală este componentă intrinsecă a identității individului au culminat într-o revoluție sexuală, un spirit care susținea că libertatea și autenticitatea nu sunt găsite în abstinență sexuală (filozofia creștină) ci în expresia și aserțiunea sexualității. În acest mod își revendică America modernă libertatea.

Cultura noastră post-creștină este atunci o anti-cultură. Suntem împinși de logica modernității și de mitul libertății individuale să distrugem aceste ultime vestigii ale vechii ordini, convinși fiind că adevărata fericire și armonie vor fi ale noastre odată ce toate limitele și granițele vor fi spulberate.

„Căsătoriile” gay semnalează triumful revoluției sexuale și detronarea creștinismului, pentru că neagă conceptul central și esențial al antropologiei creștine. În învățătura creștină clasică, uniunea cu amprenta divină dintre un bărbat și o femeie este în fapt o icoană a relației lui Hristos cu Biserica și a lui Dumnezeu cu Creația. Acesta este motivul pentru care „căsătoria” gay neagă cosmologia creștină, din care au derivat drepturile omului și alte bunuri fundamentale ale modernității. Dacă o să le mai putem păstra în epoca post-creștină, rămâne de văzut.

De asemenea, rămâne de văzut dacă vom putea păstra creștinismul fără a accepta castitatea creștină. În studiul sociologului creștin Smith despre ceea ce el numește „deism terapeutic moralist” – starea de bine, pesudo-creștinismul care a înlocuit versiunea normativă a credinței în America contemporană – sugerează că această sarcină va fi extrem de dificilă.

Creștinii conservatori au pierdut lupta cu „căsătoriile” gay și, după cum vedem, au pierdut-o cu decenii înainte că cineva să se gândească la „căsătoriile” între persoanele de același sex că la o posibilitate reală. Promotorii acestora au reușit atât de repede pentru că au arătat publicului viziunea pentru care lupta, viziunea care era în consonanță cu ceea ce americanii post-1960 credeau deja despre sex și căsătorie. Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună creștinii occidentali este dacă vor pierde creștinismul în fața acestei noi „dispense”.

Prea mulți dintre ei cred că aceste „căsătorii” sunt doar o problema de etică. Ei nu au puterea să vadă că „mariajul” gay, împreună cu colapsul mariajului creștin heterosexual este în perfectă concordanță cu individualismul modernist, îmbrățișat de cultura contemporană. Ei luptă războiul cultural din punct de vedere moral și nu cosmologic. Nu doar că au pierdut cultura, dar dacă nu înțeleg natura luptei și nu își schimbă strategia, pe parcursul a câteva generații își vor pierde și religia.

„Moartea unei culturi începe atunci când instituțiile normative își pierd capacitatea de a-și transmite idealurile într-un mod în care acestea rămân intrinsec obligatorii”, scrie Rieff. Conform acestui standard, creștinismul în America și chiar spiritualitatea americană sunt în pericol de moarte. Dacă credința nu se va redresa, autopsia istoriei va conchide că „mariajul” gay a fost un simptom și nu o cauză, a fost semnul care a scos la iveală starea terminală a pacientului.

Despre autor

Ray Oliver „Rod” Dreher este scriitor și editor american. Senior editor la publicația The American Conservative. Traducere și adaptare după The American Conservative

www.culturavietii.ro