Iosif Țon — Dumnezeul filosofilor greci nu este Dumnezeul Bibliei

În anul 1969, când mi-am început studiile teologice la Universitatea Oxford, unul dintre cursurile pe care mi s-a cerut să le urmez a fost despre istoria doctrinelor creştine în primele secole, până la Calcedon (anul 451). Am fost fascinat atunci de intrarea creştinismului în lumea greacă şi de lupta unor filosofi greci încreştinaţi, ca Iustin Martirul sau Clement din Alexandria, de a convinge intelectualitatea greacă din imperiul roman, că creştinismul nu este inferior gândirii lor filosofice, ci poate fi reconciliat cu aceasta. Şi mai încântat am fost de prodigioasa gândire a lui Origen, de perseverenta luptă a lui Atanasie pentru divinitatea lui Iisus şi mai ales de profunda gândire a capadocienilor, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore al Nisei, care au definit şi mai clar Persoanele din Sfânta Treime şi care au pregătit calea pentru definirea la Calcedon a Persoanei Fiului lui Dumnezeu.

De atunci şi până astăzi m-am întors mereu la aceşti străluciţi gânditori greci şi la strădania lor de a defini cât mai exact credinţa creştină. Treptat, treptat însă, am început să înţeleg că problema cea mai mare creată de ei pentru creştinism a fost modul în care l-au definit pe Dumnezeu, urmându-i pe filosofii greci, Platon, Aristotel şi Plotin. Pentru ei, Dumnezeu este totalmente altul, în afara timpului şi a spaţiului, neafectat cu nimic de ce se întâmplă în omenire. În cuvinte teologice, Dumnezeu este în afara timpului, impasibil (care nu poate suferi), imutabil, transcendent, totalmente altul, mişcătorul nemişcat, incognoscibil (de necunoscut) şi incomprehensibil (de neînţeles).

La un asemenea Dumnezeu nu se poate ajunge, dar şi mai important, un asemenea Dumnezeu nu poate nici El să intre în legătură cu omenirea. Lucrul acesta l-a înţeles teologul ortodox grec Grigore Palama (1295-1359) care, pentru a rezolva această problemă, a venit cu teoria că Dumnezeu intră în contact cu omenirea prin aşa numitele „energii necreate”, nişte energii divine care emană din Dumnezeu şi ne afectează pe noi muritorii. Teologii ortodocşi se mândresc cu această „descoperire”, dar ea este necesară numai pentru cei ce acceptă să creadă în acest Dumnezeu al filosofilor greci.

Ca o precizare teologică. Teologii greci din primele secole au făcut un lucru extraordinar de bun în definirea şi apărarea divinităţii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.. Ei au greşit când L-au definit pe Dumnezeu Tatăl în termenii filosofiei lui Platon, Aristotel şi Plotin şi prin aceasta au creat un Dumnezeu străin de noi oamenii.

Să ne întoarcem acum atenţia spre Biblie şi să vedem ce fel de Dumnezeu ne revelează această sursă de informare dumnezeiască. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune în introducerea la Evanghelia care îi poartă numele: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Evanghelia după Ioan, 1:18).

În vremurile acelea biblice, în care se credea în sute de dumnezei, când vorbeai despre Dumnezeu trebuia să-L identifici: Despre care Dumnezeu vorbeşti? Răspunzând la această nevoie de identificare, atât Sfântul Apostol Petru (în 1 Petru 1:4) şi Sfântul Apostol Pavel (în Efeseni 3:14) Îl numesc pe Dumnezeul creştinilor „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”. Adică, acel Dumnezeu pe care Domnul Iisus îl numea „Tatăl Meu” şi care ne-a învăţat să-I zicem „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”.

Să ne uităm atunci cu atenţie ce ne învaţă Iisus din Nazaret despre Dumnezeu. Începem prin a semnala că Iisus a avut un singur subiect de învăţătură: Împărăţia lui Dumnezeu. Ce voia să spună Iisus prin termenul acesta? Este foarte simplu: Dumnezeu se întoarce spre omenire şi intenţia Lui este să locuiască în oameni, în toţi oamenii şi în fiecare om în parte. Dar El nu vrea să vină oricum, pe orice poziţie: El nu vine decât pe poziţia de Împărat şi acolo unde Dumnezeu locuieşte ca Împărat, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu (sau Domnia lui Dumnezeu). În mod practic, aceasta înseamnă să acceptăm să ne subordonăm voinţa noastră voinţei Lui: Să se facă în noi voia Lui aşa cum se face în ceruri. Şi voia lui Dumnezeu ne este definită şi arătată în învăţăturile Domnului Iisus, despre care Dumnezeu zice: „De El să ascultaţi!” (Matei 17:5).

Iată cum descrie Domnul Iisus fenomenul acesta al instalării Împărăţiei lui Dumnezeu în noi:

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele (adică, veţi trăi după învăţăturile Mele). Şi Eu voi ruga pe Tatăl să vă dea un alt Mângăietor… şi anume pe Duhul Adevărului… Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el…Şi Mângăietorul, adică Duhul Sfânt… vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte ce v-am spus Eu” (selecţiuni din Ev. după Ioan, 14:15-26).

Vedem că Dumnezeul pe care ni-L revelează Domnul Iisus stabileşte cu noi legătura cea mai intimă imaginabilă. Şi după ce se instalează astfel în noi, relaţia Lui cu noi este definită prin cuvântul „părtăşie”. Această părtăşie personală, directă, intimă cu Dumnezeu este însăşi esenţa Evangheliei, a credinţei creştine. Aşa scrie Sfântul Apostol Ioan: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1:3).

Vedem că Biblia nu face speculaţii filosofice despre Dumnezeu, ci ni-L descrie pe Dumnezeu ca fiind dragoste şi bunătate şi ca având dorinţa de a avea fii care seamănă cu Tatăl lor şi care trăiesc încă aici pe pământ în cea mai intimă relaţie personală cu Tatăl lor.

Să recapitulăm. Noi nu-i dispreţuim pe greci, ci le recunoaştem meritul de a se fi străduit să înţeleagă credinţa creştină şi de a o transpune în limba lor, care era limba de circulaţie şi de cultură în tot imperiul roman. Dar ei au avut şi limitări, legând prea strâns credinţa creştină de filosofia lor. Noi trebuie să ştim unde să ne oprim când este vorba de credinţa noastră: unitatea noastră de măsură este Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este El scris în Biblie sau Sfânta Scriptură şi nu-i urmăm pe greci acolo unde ei depăşesc hotarele revelaţiei divine.

În concluzie. Dumnezeul filosofilor greci, care a devenit Dumnezeul ortodoxiei române, este un produs al imaginaţiei unor oameni. El este un Dumnezeu ireal. Acest Dumnezeu îl lasă pe om singur, fiindcă el nu poate pretinde că-L cunoaşte pe Dumnezeu. Numai Biserica pretinde că Îl cunoaşte şi individul este dependent de Biserică pentru relaţia lui cu Dumnezeu. El nu are o viaţă spirituală proprie. Şi Bisericii îi convine să-i ţină pe oameni dependenţi de sine. Din mai multe motive. Unul este setea de putere şi dorinţa de dominare. Celălalt este de ordin financiar. Biserica decide cât trebuie să plătească omul pentru serviciile pe care i le face Biserica.

În contrast cu aceasta, Dumnezeul pe care ni L-a făcut cunoscut Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeul Adevărat! Şi cunoaşterea acestui Dumnezeu înseamnă viaţă. Aşa spune Fiul lui Dumnezeu: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ev. după Ioan 17:3).

Ce contrast enorm! Acest Dumnezeu ne aduce la viaţă spirituală aici şi acum. Învăţând în şcoala lui Iisus, învăţăm să trăim în intimitate cu Dumnezeu! Şi conform Sfântului Apostol Ioan, când Îl cunoaştem pe Dumnezeu umblăm în lumină şi căpătăm puterea să trăim cum a trăit Iisus (Vezi prima epistolă a lui Ioan, cap.1 şi 2). Transformarea morală este reală şi vizibilă. Întreaga societate se schimbă!

De dragul omului, a fiecărui om şi de dragul societăţii, a întregii societăţi, implorăm Biserica Ortodoxă Română să renunţe la putere (şi la bani!) şi să ajute pe toţi indivizii să-L cunoască pe Dumnezeul Adevărat!

Fostul Papă Benedict al XVI-lea a publicat în anul 2007 cartea „Iisus din Nazaret” şi în prefaţă ne spune explicit cu ce scop a scris-o: „M-a izbit că cea mai urgentă prioritate este să prezint Persoana şi învăţătura lui Iisus din lucrarea Lui publică pentru a ajuta la creşterea unei relaţii vii cu El” (sublinierea noastră,I.Ţ.). Reforma de acum cinci sute de ani a fost caracterizată tocmai de introducerea unei relaţii personale cu Dumnezeu. Când Papa de la Roma ne cheamă la o relaţie vie, adică personală şi reală, cu Iisus, el se alătură scopului fundamental al Reformei. Chemăm Biserica Ortodoxă să aibă curajul să facă aceeaşi întoarcere spre Adevăratul Dumnezeu şi spre a ajuta poporul român să intre într-o relaţie vie cu El!

Iosif Țon