.jpg)
Capitolul 4.3: Cortul lui David: un uriaș efort educativ
David știa că poporul evreu avea cunoștințe foarte reduse despre Iehova, deoarece nu existau nici un fel de acțiuni educative în acest sens. Probabil că ei știau mai multe despre zeitățile popoarelor vecine decât despre propriul lor Dumnezeu. Situația aceasta trebuia îndreptată și spre lucrul acesta și-a concentrat David atenția. Cum să educi un popor întreg când nu ai școli, nu ai cărți, nu ai învățători? David și-a dat seama că educația religioasă a poporului trebuie să se facă la cortul făcut de el. Toți bărbații din Israel erau obligați să vină de trei ori pe an la Ierusalim, la cort și să stea aici de fiecare dată timp de o săptămână și să participe la ceremoniile de la cort. Aici li se citea din cele cinci cărți ale lui Moise și li se explica ceea ce li s-a citit. David a introdus aici un element nou: un cor uriaș alcătuit din cântăreți profesioniști, acompaniat de o orchestră formată dintr-o varietate de instrumente, unele inventate și confecționate expres pentru această orchestră. Corul și orchestra erau împărțite în 24 de coruri și orchestre mai mici, și fiecare cor și orchestră cântau o oră din 24, în așa fel încât la cort era slujbă continuă. Desigur, între cântări se dădea și învățătură.
Pentru corul acesta era nevoie de cântece, și aici este punctul central pe care trebuie să-l înțelegem. Pentru un popor care nu știa să scrie și să citească, învățatul cântecelor era ceva foarte ușor. Cântecele erau duse apoi de oameni la casele lor: le puteau cânta și aici și puteau să-și învețe familia să le cânte. Era deci nevoie să se compună cântece educative, care să fie puse pe muzică, să fie învățate de cor și să fie cântate zilnic la cort. Căci David, pe lângă cele trei săptămâni de sărbătoare, a făcut ca la cortul lui David , așa cum am arătat, corul și orchestra să cânte zi și noapte, fără încetare.
Oamenii veneau tot timpul anului în capitală, cu treburi la birourile regale. Și, desigur, erau îndrumați să petreacă timp și la cortul lui David, să asculte cântările corului și să le învețe.
David, cu darul lui de poet și cu pasiunea lui pentru Dumnezeu și pentru învățătura dată de Moise, a compus el însuși o mare mulțime de cântece pentru închinarea aceasta la cortul lui Dumnezeu. Aceste ”cântece de laudă” pe evreiește sunt numite Teluhim. Din ele s-a alcătuit carteaTeluhim. Când s-a tradus Biblia ebraică în limba greacă, pe la anul 250 înainte de Cristos (Septuaginta), cărții lui David i s-a dat numele grecesc Psalmoi, care înseamnă ”poezii.”
Așa cum o avem noi în Biblia de astăzi, cartea conține 150 de psalmi (în Biblia ortodoxă sunt 151). În titlul majorității psalmilor este indicat autorul, la unii se spune și ocazia cu care a fost compus, iar la unii se dau și instrucțiuni pentru dirijor. Dintre cei 150 de psalmi, 73 poartă indicația că sunt scriși de David; 12 se spune că sunt scriși de Asaf, care era dirijorul șef numit de David; un număr de psalmi se spune că sunt scriși de ”fiii lui Core”, una dintre familiile leviților din care David a numit și alți dirijori ai corului; un psalm este scris de Moise, iar un număr de psalmi sunt fără autor.
Pe lângă faptul că David a compus el însuși 73 de psalmi, cu siguranță că Asaf a scris sub directa lui îndrumare, și unii dintre psalmii fiilor lui Core captează și ei gândirea lui David.
Unii psalmi, așa cum arată titlul și conținutul lor, au fost compuși de autori care au trăit după David, dar ei au păstrat tematica și ideile lui David, și de aceea suntem îndreptățiți să tratăm cartea Psalmilor ca pe o operă unitară și să o analizăm în întregimea ei.
Să ne gândim că scopul lui David și al celorlalți autori era să-i educe pe fiii lui Israel să-L cunoască pe Dumnezeu și să învețe cum să comunice personal cu Dumnezeu.
Cât de mult a reușit David să-și realizeze scopul lui educativ? Să ne gândim că de atunci și până astăzi, adică timp de trei mii de ani, Cartea Psalmilor a fost și este citită de milioane de credincioși, care învață să I se adreseze lui Dumnezeu și să se relaționeze cu Dumnezeu prin ceea ce scrie David. Cu alte cuvinte, de trei mii de ani David este dascălul spiritual a milioane de oameni din fiecare generație! Profunzimea gândirii, intensitatea trăirilor și frumusețea aspirațiilor stârnite de aceste poezii nu au fost egalate niciodată.
W.E. Gladstone, unul dintre cei mai de seamă politicieni britanici din sec. al XIX-lea (a fost de patru ori primi-ministru) și mare om de cultură, a spus: ”Toate miracolele civilizației grecești adunate într-un singur loc nu pot egala frumusețea acestei cărți simple a Psalmilor.”
David a fost ”un om după inima lui Dumnezeu” (1 Samuel 13:14; și Faptele ap. 13:22), fiindcă Îl iubea pe Dumnezeu cu pasiune, căuta să-L cunoască pe Dumnezeu în cea mai mare intimitate posibilă și era hotărât să împlinească toată voia lui Dumnezeu în propria lui viață. De asemenea, el voia să-și educe tot poporul în a-L cunoaște pe Dumnezeu și în trăirea cu Dumnezeu. Mai mult, el voia să extindă această cunoaștere a lui Dumnezeu la toate popoarele lumii!
Studiind Cartea Psalmilor, descoperim gândirea și trăirile acestui om plăcut lui Dumnezeu și învățăm să urmărim să fim și noi ca el.
Un studiu al Psalmilor
Vom face acum o analiză sumară a învățăturilor principale pe care le conțin psalmii.
Să ținem cont de faptul că scopul principal al celor care au compus și colectat psalmii a fost să transmită poporului o anumită învățătură, prin care să modeleze o anumită gândire, să producă un anumit caracter și să genereze un anumit comportament. Scopul acesta va deveni evident de îndată ce vom aborda cartea ca pe un tot. Așa vom proceda în continuare.
Un cuvânt introductiv despre arta poetică a evreilor. Psalmii sunt poezii, dar în poeziile ebraice nu găsim ritm și rimă, ci găsim paralelism de idei: poetul enunță o idee într-un rând (verset), apoi în rândul următor spune aceeași idee cu alte cuvinte. Sau, după ce enunță o idee, în rândul următor enunță o idee opusă. Am putea spune că avem ori paralelism de identitate, ori paralelism de opoziție.
Nu numai în versuri se face acest lucru, ci și în strofe. Adică, în două trei versete (sau mai multe) se dezvoltă o idee, apoi în alte două trei versete (sau mai multe) se dezvoltă ideea opusă.
Dacă ne uităm la Psaltire (Cartea Psalmilor) ca la un tot, vedem că cel mai mare contrast care se face în această carte este între rău și bine, între răutate și bunătate. Putem să spunem cu siguranță că David a pornit un război împotriva răutății din societatea umană.
O mică statistică ne va ajuta să vedem tot ansamblul: cuvintele ”rău” și ”răutate” apar de 161 de ori în Psalmi, iar ”bun” și ”bunătate” sunt cuvinte folosite de 149 de ori.
Să vedem câteva texte din Psalmi despre ”rău” și ”răutate”:
”Cel rău, în mândria lui, urmărește pe cei nenorociți,
și aceștia cad victime curselor urzite de el.
Căci cel rău se laudă cu pofta lui,
iar răpitorul batjocorește și nesocotește pe Domnul.
Cel rău zice cu trufie: ”Nu pedepsește Domnul! Nu este Dumnezeu!”
Iată toate gândurile lui.
Treburile îi merg bine în orice vreme;
judecățile Tale sunt prea înalte pentru el ca să le poată vedea
și suflă dispreț împotriva tuturor inamicilor lui.
El zice în inima lui:
”Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire!”
Gura îi este plină de blesteme, de înșelătorii și de vicleșuguri
și sub limbă are răutate și fărădelege.
Stă la pândă lângă sate
și ucide pe cel nevinovat în locuri dosnice:
ochii lui pândesc pe cel nenorocit.
Stă la pândă în ascunzătoarea lui, ca leul în vizuină;
stă la pândă să prindă pe cel nenorocit.
Îl prinde și-l trage în lațul lui:
se îndoaie, se pleacă,
și-i cad săracii în gheare.
El zice în inima lui: ”Dumnezeu uită!
Își ascunde fața și în veci nu va vedea!”
(Psalmul 10:2-11)
Iată un altul:
”Nelegiuirea celui rău zice inimii mele:
”Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui.”
Căci se măgulește singur în ochii lui,
ca să-și desăvârșească fărădelegea,
ca să-și potolească ura.
Cuvintele gurii lui sunt mincinoase și înșelătoare;
nu mai vrea să lucreze cu înțelepciune și să facă binele.
În așternutul lui se gândește la răutate,
stă pe o cale care nu este bună
și nu urăște răul”
(Psalmul 36:1-4)
Răutatea oamenilor devine și mai dureroasă atunci când omul este bolnav și cei răi îi fac vizite, ca și când i-ar vrea binele:
”Vrăjmașii mei zic cu răutate despre mine:
”Când va muri? Când îi va pieri numele?”
Dacă vine cineva să mă vadă, vorbește neadevăruri,
strânge informații ca să mă vorbească de rău;
și când pleacă, mă vorbește de rău pe afară.
Toți vrăjmașii mei șoptesc între ei împotriva mea,
și cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
”Este atins rău de tot – zic ei – iată-l culcat,
n-are să se mai scoale!”
Chiar și acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea
și care mânca din pâinea mea,
ridică și el călcâiul împotriva mea.
(Psalmul 41:5-9)
David constată că răutatea este răspândită în toată omenirea:
”Nebunul zice în inima lui: ”Nu este Dumnezeu!”
S-au stricat oamenii, au săvârșit fărădelegi urâte,
nu este nici unul care să fie bun.
Dumnezeu se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor,
ca să vadă dacă este cineva care să fie priceput
și să caute pe Dumnezeu.
Dar toți s-au rătăcit, toți s-au stricat;
nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.
”Și-au pierdut oare mintea cei ce săvârșesc nelegiuirea,
de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea
și nu cheamă pe Dumnezeu?”
(Psalmul 53:1-4)
Citatele despre cei răi ar putea fi înmulțite, dar cele oferite până aici sunt
suficiente să ne facă o idee clară despre modul în care percepe David starea
omenirii. El era indignat de această răutate și dorea să vadă întreaga omenire
eliberată din această infecție a răutății. De aceea el se roagă:
”Ah! Pune odată capăt răutății celor răi
și întărește pe cel drept,
Tu care cercetezi inima și rărunchii, dreptule Dumnezeu!” (Psalmul 7:9)
Ceea ce este, însă, și mai dureros este că celor răi le merge bine, iar cel credincios lui Dumnezeu și bun și curat este încărcat de nedreptăți și de suferințe.
Iată această plângere, scrisă de Asaf, Directorul muzical la cortul lui David:
”Totuși era să mi se îndoaie piciorul
și erau să-mi alunece pașii!
Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți,
când vedem fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte
și trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferințele omenești
și nu sunt loviți ca ceilalți oameni.
De aceea, mândria le slujește ca salbă
și asuprirea este haina care-i învelește.
Li se bulbucă ochii de grăsime
și au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd și vorbesc cu răutate de asuprire;
vorbesc de sus, își înalță gura până la ceruri
și limba le cutreieră pământul.
De aceea aleargă lumea la ei,
înghite apă din plin și zice:
”Ce ar putea să știe Dumnezeu
și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?”
Așa sunt cei răi:
totdeauna fericiți, își măresc bogățiile.
Degeaba, dar, mi-am curățat eu inima
și mi-am spălat mâinile, căci în fiecare zi sunt lovit și în toate diminețile sunt pedepsit[...]”
(Psalmul 73:2-14)
Repet că afirmațiile despre răutate sunt mult mai multe, fiind presărate prin psalmi aproape până la sfârșitul cărții.
Care este soluția oferită de David și de ceilalți autori de psalmi la problema răutății umane? Cum s-ar putea rezolva problema aceasta, cea mai dureroasă problemă a umanității?
Răspunsul nu ne este dat direct, dar cu siguranță autorii aveau în gând o soluție. Ar fi greu de presupus că, după atâtea lamentări cu privire la răutatea umană, să nu existe și o soluție la această infecție care face viața umană atât de grea și aproape imposibil de suportat. Soluția oferită în Psalmi devine vizibilă abia când punem laolaltă toate afirmațiile despre bunătatea lui Dumnezeu și când înțelegem chemările și provocările pe care ni le face această bunătate.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.