David Lavric 🔴 Sunt unul dintre copiii crescuți în bisericile de la țară...

Sunt unul dintre copii crescuți în bisericile de la țară. Biserici înghesuite în clădiri mici, pe vârf de deal, în plațul unui frate (teren agricol în interiorul satului) sau în camera de oaspeți a vreunui creștin inimos. În încăperi cu scaune de diverse modele și mărimi sau bănci fără spătar, cu pereți vopsiți în ulei și pe alocuri, cu fumul de iarna trecută. Biserica avea o singură toaletă, în curte, fără apă caldă și oglindă, cu un cui îndoit pe post de încuietoare și cu un singur suport pentru ziare rupte în fâșii.

La intrarea în încăpere găseai de obicei rânduri de cizme și papuci. Frații veneau cu încălțămintea de biserică în plasă. Murdăria era lăsată la ușă. Nimeni nu începea până nu ajungea păstorul. Ne așteptam unii pe alții. Ora fixă era atunci când ajungeam toți. Abia atunci biserica era biserică. Toată lumea participa. Ne rugam toți pe rând și cântam toți. Scăpau doar cei care adormeau pe lângă soba încălzită. Nu se râdea la rateurile muzicale. Nu ne certam din cauza stilului de piese. Cântăm toți la fel, din inimă. Predica se rostea din amvonul improvizat dintr-o masă acoperită cu un material brodat. Era rostită cu patos, plină de imagini agrare, mereu evanghelistică și lungă căci trebuia să țină o săptămână întreagă. În timpul predicii se stătea în biserică. Pentru cei care adormeau existau întotdeauna câteva urzici în spatele clădirii.

Pentru luni de zile, uneori mergeam doar noi și misionarul (tata). Păstorii de la oraș nu aveau îndemânarea condusului pe drumurile de țară. Veneau doar la evanghelizări, și atunci costurile absorbeau colectele pentru o lună de zile. (Unii au făcut excepții. Nu-i menționez, nu vreau să le știrbesc răsplata). Ne bucuram ca de Crăciun atunci când veneau musafiri sau când un prieten (așa le spuneam celor care veneau la biserică, însă nu erau botezați) își exprima dorința să-L urmeze pe Domnul. Era o victorie. Nu știu de ce, dar întotdeauna am perceput convertirea în termenii victoriei.

Nu au fost biserici fără probleme. Fiecare grup a avut specificul lui. Certurile apăreau de la copii, găini, garduri și cadouri de Crăciun. Unii au fost excluși, alții s-au luptat să ajungă păstori și diaconi și mi-au călcat tatăl pe grumaz! Să nu le țină Domnul în socoteală lucrul acesta. Cu toate acestea, în toate bisericile a existat câte o soră Mărioara care venea de dimineața, aprindea focul, punea flori într-o vază, mătura în fața ușii și apoi aștepta. Nimeni nu o plătea. Stătea lângă biserică și nu aștepta ca cei de la capătul satului să o înlocuiască. Sau un frate Miheț, care la plecare ne dădea câte o lubeniță din grădina lui, sau o soră Ranca care nu știa să citească, însă care-L iubea pe Domnul cu foc, sau un tânăr de 14 ani care nu lipsea niciodată și căuta cu tot dinadinsul să-L cunoască pe Cristos.

Pentru cei la care vi s-a făcut dor de biserica primară! O puteți vizita imediat după carantină, este exact lângă voi! Este la țară. Iar cei care v-ați hazardat să vă folosiți de biserica primară ici și colo pentru tot felul de argumente vă invit să o luați cu totul. Nu o mai romanțați inutil și asumați-vă tot ce a presupus ea!

David Lavric