Sunt unul dintre copii crescuți în bisericile de la
țară. Biserici înghesuite în clădiri mici, pe vârf de deal, în plațul unui
frate (teren agricol în interiorul satului) sau în camera de oaspeți a vreunui
creștin inimos. În încăperi cu scaune de diverse modele și mărimi sau bănci
fără spătar, cu pereți vopsiți în ulei și pe alocuri, cu fumul de iarna
trecută. Biserica avea o singură toaletă, în curte, fără apă caldă și oglindă,
cu un cui îndoit pe post de încuietoare și cu un singur suport pentru ziare
rupte în fâșii.
La
intrarea în încăpere găseai de obicei rânduri de cizme și papuci. Frații veneau
cu încălțămintea de biserică în plasă. Murdăria era lăsată la ușă. Nimeni nu
începea până nu ajungea păstorul. Ne așteptam unii pe alții. Ora fixă era
atunci când ajungeam toți. Abia atunci biserica era biserică. Toată lumea
participa. Ne rugam toți pe rând și cântam toți. Scăpau doar cei care adormeau
pe lângă soba încălzită. Nu se râdea la rateurile muzicale. Nu ne certam din cauza
stilului de piese. Cântăm toți la fel, din inimă. Predica se rostea din amvonul
improvizat dintr-o masă acoperită cu un material brodat. Era rostită cu patos,
plină de imagini agrare, mereu evanghelistică și lungă căci trebuia să țină o
săptămână întreagă. În timpul predicii se stătea în biserică. Pentru cei care
adormeau existau întotdeauna câteva urzici în spatele clădirii.
Pentru
luni de zile, uneori mergeam doar noi și misionarul (tata). Păstorii de la oraș nu aveau îndemânarea condusului pe
drumurile de țară. Veneau doar la evanghelizări, și atunci costurile absorbeau
colectele pentru o lună de zile. (Unii au făcut excepții. Nu-i menționez, nu
vreau să le știrbesc răsplata). Ne bucuram ca de Crăciun atunci când veneau
musafiri sau când un prieten (așa le spuneam celor care veneau la biserică,
însă nu erau botezați) își exprima dorința să-L urmeze pe Domnul. Era o
victorie. Nu știu de ce, dar întotdeauna am perceput convertirea în termenii
victoriei.
Nu
au fost biserici fără probleme. Fiecare
grup a avut specificul lui. Certurile apăreau de la copii, găini, garduri și
cadouri de Crăciun. Unii au fost excluși, alții s-au luptat să ajungă păstori
și diaconi și mi-au călcat tatăl pe grumaz! Să nu le țină Domnul în socoteală
lucrul acesta. Cu toate acestea, în toate bisericile a existat câte o soră
Mărioara care venea de dimineața, aprindea focul, punea flori într-o vază,
mătura în fața ușii și apoi aștepta. Nimeni nu o plătea. Stătea lângă biserică
și nu aștepta ca cei de la capătul satului să o înlocuiască. Sau un frate
Miheț, care la plecare ne dădea câte o lubeniță din grădina lui, sau o soră
Ranca care nu știa să citească, însă care-L iubea pe Domnul cu foc, sau un
tânăr de 14 ani care nu lipsea niciodată și căuta cu tot dinadinsul să-L
cunoască pe Cristos.
Pentru
cei la care vi s-a făcut dor de biserica primară! O puteți vizita imediat după
carantină, este exact lângă voi! Este la țară. Iar cei care v-ați hazardat să
vă folosiți de biserica primară ici și colo pentru tot felul de argumente vă
invit să o luați cu totul. Nu o mai romanțați inutil și asumați-vă tot ce a
presupus ea!
David Lavric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.