„Supremația Gay” în America: În SUA susținătorii LGBT au învins mișcarea pro-familie

  Cele cinci etape ale homofascismului, bifate și îndeplinite

 Iată cum mișcarea LGBT a câștigat supremația juridică, culturală și politică asupra creștinismului din America în doar 50 de ani. A parcurs drumul în cinci etape și patru hotărâri ale Curții Supreme de Justiție.

Cele cinci etape ale homofascismului sunt:

1. Toleranța
2. Acceptarea
3. Celebrarea
4. Participarea forțată
5. Pedepsirea disidentilor

Scopul inițial al mișcării LGBT din anii 1950 a fost toleranța – adică ceea ce Dale Jennings de la Societatea Mattachine a numit „dreptul de a fi lăsat in pace”.

Însă exact în urmă cu 50 de ani, în revoltele de la Stonewall, s-a născut homofascismul – când mișcarea și-a propus înlocuirea societății centrate pe familie cu anarhia sexuală. Agenda detaliată a activiștilor a fost publicată curând după aceea, ca „Platforma pentru drepturile gay din 1972”, aceștia lansând apoi o campanie națională unică pentru ca „libertatea sexuală” să fie recunoscută ca drept constituțional.

Ca răspuns, a apărut mișcarea pro-familie în timpul administrației Reagan din anii 1980 pentru a apăra căsătoria și familia naturală. În 1986, judecătoarea supremă Byron White (numită în funcție de J.F. Kennedy) a aplicat o lovitură fatală strategiei LGBT de promovare a „libertății sexuale”, prin aderarea la opinia majorității din cazul „Bowers c. Hardwick”, recunoscând în mod expres dreptul statelor de a reglementa toate comportamentele sexuale în interesul public, dar în mod particular sodomia homosexuală.

Fară să descurajeze, „gays” au lansat la sfârșitul anilor 1980 o nouă strategie, caracterizând așa-numita „orientare sexuală” ca o condiție dată, imuabilă, a persoanei și pentru a se clasifica drept “minoritate” îndreptățită la drepturi civile specifice. Au promovat și impus argumentul „născut așa” drept element central al narațiunii lor de propagandă și apoi au deturnat mișcarea drepturilor civile ale populatiei de culoare  pentru a-și pune în aplicare agenda politică, sustrăgând, de fapt, „Coaliția Rainbow-Push” a lui Jesse Jackson pentru ei înșiși și adoptând steagul curcubeului ca banner.

În toată America, activiștii LGBT și-au folosit influența în creștere în interiorul Partidului Democrat pentru a crea „Comisii pentru drepturile omului” la nivel local și de stat, care, la rândul lor, au insistat pentru adoptarea de legi „anti-discriminare” în care „orientarea sexuală” era asociată instituțiilor civile consacrate drepturilor minorităților. Oriunde rezistența la normalizarea homosexualității a fost puternică, a fost urmat un proces în doi pași, „orientarea sexuală” fiind adăugată mai târziu, de obicei după o campanie media concentrată pe raportarea „infracțiunilor de ură” (majoritatea neverificate și aproape sigur frauduloase). În toate cazurile, pașii comisiilor pentru drepturile omului au fost conduși de „gays”, deși rareori asumați în mod deschis.

Ca răspuns, Alianța Cetățenilor din Oregon (unde am fost director de comunicații) a făcut pionierat prin implementarea în 1992 a Legii „Fără Drepturi Speciale” pentru a interzice includerea „orientărilor sexuale” în legile anti-discriminare. O versiune a legii noastre „Fără Drepturi Speciale” a fost adoptată în Colorado ca Amendamentul 2, devenind temeiul cauzei de „Romer v. Evans” de pe rolul Curții Supreme din 1996.

Romer a fost primul dintre cele patru cazuri majore prin care judecătorul „balama” (adică cel care nu are o orientare conservatoare sau progresivistă limpede, înclinând majoritatea înspre una sau alta dintre tabere de la caz la caz – n.n.) Anthony Kennedy (cel mai rău dușman al familiei din istoria instanței supreme) a stabilit „Supremația Gay” în America.

Mișcarea noastră pro-familie câștigase, în esență, „războiul cultural” prin Amendamentul 2, deoarece testul bine stabilit pentru identificarea unei „categorii suspecte” (minoritatea calificată la drepturi civile) în dreptul constituțional a inclus două elemente pe care „gays” nu le puteau îndeplini: lipsa accesului la instrumentele politice și o stare dată, imuabilă, cum ar fi culoarea pielii.

Dar Kennedy a ignorat pur și simplu legea, spunând că Amendamentul 2 nu a fost o exercitare validă a puterii statului, deoarece, în opinia sa, a fost motivată de „animus” (ură) – reușind, dintr-o lovitură, atât anularea Amendamentului 2, cât și antrenarea simultană a activiștilor stângii politice să deplângă „ura” la orice măsură politică conservatoare pe care au dorit ulterior să o invalideze.

Kennedy a mers mai departe în cazul „Lawrence v. Texas” (2003), în care s-a folosit, ca pretext, de nevoia de a abroga legile ce pedepseau sodomia în Texas (deși aceste legi nu mai erau de mult aplicate), pentru a anula cele statuate în cazul inițial din 1986 – „Bowers v. Hardwick”. (După unele surse, Lawrence și partenerul său homosexual au regizat scena de la care a pornit cazul pentru a genera arestarea si a crea o poziție legală pentru a putea da în judecată statul.)

Anularea cazului Bowers a fost o condiție necesară pentru legalizarea „căsătoriei gay”, care s-a întâmplat în anul următor în Massachusetts, cu acordul tacit deplin și imediat al falsului conservator și guvernator de atunci, Mitt Romney.

Ca răspuns la valul inevitabil de legi privind „căsătoria gay” care a urmat în statele liberale, mișcarea pro-familie a promovat Legea Apărării Căsătoriei (DOMA – Defense Of Marriage Act), care a devenit rapid lege în 35 de state și la nivel federal.

Pretinsul catolic Kennedy ne-a zădărnicit eforturile cu decizia sa din „SUA v. Winsor” (2013), care a doborât legea DOMA la nivel federal. Doi ani mai târziu, și-a finalizat treaba, inventând un presupus drept constituțional la „căsătorie homosexuală” în Obergefell v. Hodges printr-un act de „fiat” (creare din nimic) judiciar, glazurând tortul LGBT cu o declarație în hotărâre că homosexualitatea trebuie de acum acceptată ca „imuabilă”.

După ce și-a îndeplinit misiunea de a stabili „Supremația Gay” în America, Kennedy s-a retras recent din instanța supremă după ce (bănuiesc cu tărie), s-a asigurat că moștenirea lui va fi păstrată prin numirea fostului său magistrate asistent Brett Kavanaugh, ce a ocupat postul rămas vacant. (Îmi doresc sincer să constat că am greșit în legătură cu Kavanaugh și îmi voi cere scuze profunde dacă în cazurile viitoare va demonstra integritatea morală necesară pentru a ajuta la inversarea erorilor lui Kennedy).

Iată-ne, așadar, în 2019, la patru ani după Obergefell și după pivotul instantaneu al LGBT către „transgenderism” (și pedofilie), urmărind cum copiii sunt infectați în mod deliberat, de mici, de nebunia hiper-sexuală a transgenderismului, în aplauzele întregului bloc al stângii liberale, și cum Congresul dezbate serios așa-numita Lege a Egalității, pentru criminalizarea creștinismului manifest în America.

În timpul acestui proces ce a durat câteva zeci de ani, America a fost trecută inexorabil de către elitele de stânga prin cele cinci etape ale homofascismului, până astăzi când celebrarea a tot ce ține de LGBT este norma, participarea forțată la cultura „gay” crește rapid, iar pedepsirea disidenților este mandatul virtual al justiției sociale în mințile millenialilor. Dumnezeu să ne apere!

Poate fi inversat acest proces? Cred că se poate, dar numai dacă conservatorii, inclusiv presupusa noastră majoritate de cinci membri la Curtea Supremă, își aduc aminte ce anume își propune conservatorismul să conserve: republica constituțională creată în jurul temerii de Dumnezeu, centrată pe familie, republica pentru care fondatorii noștri au luptat, vărsându-și sângele pentru a ne-o lăsa nouă moștenire astăzi.

                                                                                          Scott LIVELY

Traducere după www.wnd.com/2019/06/the-5-stages-of-homofascism-now-complete/

Sursa: Reacționarii