Ei
au stat departe şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă
de noi!” Erau zece şi toţi cu carnea atârnând. Trupul-zdreanţă, acoperit cu
zdrenţe. Cu nasurile lipsă şi buzele căzute, cu degetele ciobite, cântau
cântarea deznădejdii, umbrită de o speranţă nouă, neaşteptată.
Trecea
fiul dulgherului din Nazaret… Cu urechile lor negre, auziseră că în urma Lui
orbii văd, şchiopii umblă, morţii se trezesc la viaţă…
Nervii
periferici se tociseră, nu mai simţeau durerea şi din cauza asta se loveau
mereu, rupându-şi bucăţi din viaţa gunoioasă. Durerea nu e rea. Câtă vreme o
simţi înseamnă că mai eşti sensibil, înseamnă că mai există o şansă.
Isus
nu s-a atins de ei, ceea ce i-a disperat. I-a trimis retur la preoţii-doctori
ca şi cum încă un diagnostic în plus le-ar fi uşurat ruşinea, neputinţa,
destinul. Nu pentru că au avut cuibărită în minte, ascultarea, au plecat. De
fapt nu mai rămăsese altă alternativă.
N-au
mai ajuns la preoţi, ci s-au vindecat pe drum, ca nu cumva să creadă greşit sau
preotul de acolo să zică despre el cum că ar fi Mesia. Carnea a început să
prindă culoarea vieţii, ţesuturile au prins a palpita, celulele amorţite
simţeau bucuria unei noi trăiri.
Au
plecat fericiţi, cântând o cântare nouă, pentru o viaţă nouă, fără să-şi dea
seama că de fapt prelungiseră doar momentul întâlnirii cu moartea.
Unul
n-a fost mulţumit de ceea ce-a primit. Nu s-a dus repede să-şi întâlnească
familia din care fusese repudiat, ci s-a întors spre Învăţător şi căzând cu
faţa la pământ, I-a mulţumit. Nici măcar nu mai conta că era samaritean. Isus
i-a răsplătit mulţumirea şi recunoştinţa cu mântuire. Ceilalţi nouă au murit de
moarte naturală şi apoi au mers în iad. Ar fi prea simplist să asociezi lepra
cu păcatul, cu omul nemântuit. Aici lepra e simbolul omului care cere milă
pentru viaţa de acum, neinteresat de veşnicie, e simbolul interesului imediat,
care nu pune preţ pe lucrurile mult mai importante.
Leprosul
chiar şi vindecat e omul nerecunoscător, nemulţumitor şi cerşetor şi sunt pline
bisericile de ei.
Formează
împreună un cor grotesc ce stau cu mâna întinsă cerând tot felul de lucruri
care de care mai nefolositoare şi căpcănoase.
Mulţumirea
devine un chin pentru că n-aduce nimic, n-are foloase şi de aceea trebuie luată
în doze mici.
Dumnezeu
e un fel de Moş Crăciun bonom şi risipitor, cu braţele pline de daruri, gata
pentru a fi distribuite celui ce strigă mai tare, e mai insistent sau mai
credincios.
De
fapt, cei mai mulţi nici n-au nevoie de El, ci numai de ceea ce dă El şi asta e
o diferenţă mare cât veşnicia.
Rugăciunea
e Cenuşăreasa bisericilor, iar rugăciunea de mulţumire e Albă ca Zăpada după ce
a mâncat mărul hârcii ştirbe. E la urmă şi numai dacă rămâne loc.
Samariteanul
a înţeles că mulţumirea e filozofie de viaţă şi şi-a însuşit-o şi-a înţeles că
mântuirea se cântă solo. La grămadă, ce-i drept, nu prea ies în evidenţă
falseturile, dar când corul e de leproşi nici nu mai are rost să te gândeşti la
fineţuri de conservator.
Dumnezeul
nostru e cât vrem noi să fie de mare. Dacă ne gândim la El doar pentru a ne
binecuvânta buticurile şi-a ne vindeca de spondiloză înseamnă că avem un
Dumnezeu mic.
În
iad se va rula tot timpul în faţa ochilor tăi filmul cu ce puteai să fii, dar
n-ai fost pentru că n-ai mai avut timp de ceea ce doreai să ai. Te vei uita în
jurul tău şi vei vedea că tot ceea ce ai, arde împreună cu tine. Corul
leproşilor va mai cânta o cântare „Cântarea chinului veşnic”.
Dar
încă mai ai timp, să te întorci...
Vladimir Pustan
▲ ▲ ▲ TOPUL celor mai citite articole din ultima săptămână (selecție automată) la momentul publicării articolului de mai sus:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.