joi, 9 ianuarie 2020

În căutarea copiilor Smicală, poliția o anchetează pe mama acestora, bazându-se pe teoria aberantă a unui psihiatru pro-pedofilie

Camelia Smicală a fost convocată vineri la poliție, comunicându-i-se că este suspectă că le-ar fi indus copiilor ei „sindromul de alienare parentală”. Poliția face anchetă pentru că, la sfârșitul anului trecut, după ce MAE le-a refuzat repatrierea, copiii Camelei Smicală, Mihai și Maria, cetățeni români cu rezidența în orașul Piatra Neamț, au fugit din centrele de plasament în care erau ținuți împotriva voinței lor și se află în locații necunoscute.
„Sindromul de alienare parentală” nu este menționat nici în Codul Penal din Finlanda, nici în legislația referitoare la protecția copilului. El nu este recunoscut ca atare în niciun manual de diagnostic și tratament de psihologie clinică.
Pe această teorie pseudoștiințifică se bazează serviciile de protecția copilului din Finlanda (dar și din alte țări occidentale) când decid să oblige copiii să viziteze un părinte divorțat, chiar dacă ei spun că se tem de el, pentru că i-a bătut sau abuzat.
Însă, în cazul copiilor Cameliei Smicală, nu este vorba doar de mărturia acestora, ci chiar de rapoartele asistenților sociali. Tatălui i s-a retras dreptul de mai petrece timp cu copiii după ce i-a amenințat, de față cu asistenții sociali, că îi va băga cu capul în toaletă până când imploră milă. Copiii, în mod firesc, nu-și mai doresc să se apropie de el, iar justiția i-a acordat Cameliei Smicală custodia deplină. Cu toate acestea, legea și practica finlandeze le conferă autorităților locale dreptul de a acționa după cum consideră – se pare că inclusiv prin încălcarea legii.
Richard Gardner, teoreticianul „sindromului de alienare parentală”, scria că declarațiile copiilor nu ar fi credibile, deoarece ar fi influențați de celălalt părinte – „de obicei mama” – și astfel îndepărtați („alienați”) de părintele despre care spun că-i abuzează – „de obicei tatăl”.
În practică, teoria nu face decât să protejeze abuzatorii – inclusiv abuzatorii sexuali, după cum stau mărturie mai multe cazuri din Australia, în care legea a fost rescrisă pe baza aceluiași principiu. În Finlanda, această teorie a dus la moartea violentă a unei fetițe de opt ani, Vilja-Eerika. Fetița a fost lăsată în custodia tatălui bătăuș și a concubinei lui până când au ucis-o în bătaie.
Nu este vorba doar de efecte colaterale aberante ale unei teorii, ci de promovarea intenționată a pedofiliei dinspre zona academică. Dr. Richard Gardner, psihiatru pediatric american, profesor (deși cu normă parțială și fără plată) la Columbia University și teoretician al „sindromului de alienare parentală”, a fost un promotor al pedofiliei. Site-ul unei organizații de profesioniști care lucrează în tratarea traumei oferă câteva citate din „opera” lui aici și aici:
„Există puțină pedofilie în fiecare dintre noi. (…) Îndepărtarea unui părinte cu tendințe pedofile din căminul părintesc trebuie luată în considerare în mod serios doar după ce toate încercările de tratament al pedofiliei sale și de reconciliere cu familie s-au dovedit zadarnice. Pedofilii care abuzează copiii în afara căminului părintesc trebuie să primească mai întâi șansa de a urma tratament comunitar. Numai dacă acesta eșuează ar trebui luat în considerare un tip de încarcerare sau altul.”

(Sex Abuse Hysteria: Salem Witch Trials Revisited, Creative Therapeutics, Cresskill, NJ, 1991, pp. 118, 119)
„Aici trebuie avut în vedere că toate se leagă: de la copiii care au fost forțați și care nu au simțit nicio plăcere (se poate chiar considera că aceștia au fost violați) până la cei cărora activitățile sexuale le-au plăcut enorm (cu reacții orgasmice). (…)
„Copiii mai mari pot fi ajutați să aprecieze că întâlnirile sexuale între un adult și un copil nu sunt considerate în mod universal ca acte condamnabile. Copilului i se poate spune despre alte societăți în care un astfel de comportament era și este considerat normal. Copilul ar putea fi ajutat să aprecieze înțelepciunea lui Shakespeare, care scrie în Hamlet: «Nu există lucru bun sau rău, ci doar gândul care-l face astfel». (…)
„Copiii suferă deoarece societatea noastră reacționează disproporționat la aceasta [la pedofilie]. (…)
„Abuzul sexual nu este neapărat traumatic; factorul determinant care îl transformă în traumă pentru copil este atitudinea socială față de astfel de acte.”

(True and False Accusations of Child Sex Abuse, Creative Therapeutics, Cresskill, NJ, 1992, pp. 548-9, 594-5, 670-71)
„Copiii sunt sexuali în mod natural și ar putea iniția acte sexuale «seducând» adultul. (…) Dacă relația sexuală este descoperită, copilul va inventa probabil o poveste prin care să învinovățească adultul pentru inițierea actului.”

(Child Custody Litigation: A Guide for Parents and Mental Health Professionals, Creative Therapeutics, Cresskill, NJ, 1986, p. 93)
Acest expert scuza violul folosindu-se de principiul subiectiv plăcerii, ceea ce ne amintește de faimosul comentariu al judecătorului Danileț de la Cluj, care spunea pe Facebook că zoofilia nu ar fi condamnabilă dacă animalul ar țipa de plăcere. Oare este Danileț doar începutul unei noi ere a judecătorilor-activiști și în justiția românească?
În orice caz, ultimul extras de mai sus dovedește exact inversul afirmației făcute de Gardner: în realitate, adulții „cu înclinații pedofile” sunt cei care încearcă să dea vina pe copiii „seducători”, nu invers.
de Ștefania Armanca, Stiripentruviata.ro

▲ ▲ ▲ TOPUL ZILEI al celor mai citite articole din ultima săptămână (selecție automată):

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.