A trecut un an de la referendumul din 6-7 octombrie care a adus aproape 4 milioane de români în cabinele de vot (dar cei 21,1% de votanţi au fost cu mult sub pragul de 30% necesar pentru validare).
Constituţia a rămas la fel de ambiguă atunci când vine vorba despre familie, care se întemeiază „pe căsătoria liber consimţită între soţi” (art. 48). Drept e că, deocamdată, Codul civil defineşte ceea ce înseamnă „soţi”: „un bărbat şi o femeie” (art. 259). Încă nu s-a pus problema modificării acestei legi, astfel încât ea să permită căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Nici măcar parteneriatele civile sau „uniunile consensuale” nu sunt legalizate, deşi imediat după referendum au existat voci din Parlament care să ceară acest lucru. Dacă n-a putut câştiga la urne, Coaliţia pentru Familie – susţinută, între altele, şi de cultele religioase – pare că şi-a atins, totuşi, scopul. Căsătoria nu a fost nici redefinită, nici alterată prin legiferarea unor formule substitute.
Un an întreg este un timp generos de reflecţie. Nu mă miră că, practic, nici unul dintre înverşunaţii adepţi #boicot sau dintre (mai) cuminciorii #stauacasă nu s-a dezis de manipularea ordinară din jurul acestui referendum. Pe de altă parte, mă cam aşteptam ca nici în rândul susţinătorilor eşecul să nu producă mari efecte. A fost, cu adevărat, un şoc de moment, a produs consternare, multă agitaţie, apoi ceva lamentaţii şi, în final, s-a impus fatidicul: „las’ că merge şi aşa”. Până la următorul seism mai e.
Am citit sute de analize din perspectivă creştină. Am ascultat luări de poziţie şi comentarii edificatoare. S-au spus multe lucruri, majoritatea ţinând degetul pe rană, fără menajamente. Ca un laitmotiv explicit sau implicit, s-au tot reluat câteva întrebări: A fost bine că s-a iniţiat un astfel de referendum? De ce l-am pierdut? Ce puteam face pentru a-l câştiga? Ce avem de schimbat pe viitor? Oricât de geniale au fost răspunsurile la aceste legitime interogaţii, simt că s-a tot ratat esenţa a ceea ce s-a petrecut.
Referendumul acesta a fost darul lui Dumnezeu pentru o generaţie care a ieşit, la finele lui ’89, dintr-o robie egipteană – dar care a ajuns la despicata Mare Roşie abia în octombrie 2018. În fond, ce s-a întâmplat atât de grav la referendumul care a provocat atâtea insomnii? Nimic deosebit, în afară de faptul că toate cărţile s-au dat pe faţă. Apele au început să se despartă. Am văzut politicieni care au demonstrat că, mai presus de orice, este interesul personal sau ordinul venit pe linie de partid. Fie cu viclenie, fie pe faţă, mulţi dintre ei s-au opus ori au ignorat un demers binecuvântat de Biserica pe care, oficial, o gratulau. Sau din care se lăudau că fac parte. Ce s-a mai întâmplat? S-a radicalizat discursul celor ce, aparent, susţin democraţia, dar care nu vor, de fapt, decât să-şi impună, prin orice mijloace posibile – mai ales prin minciună -, viziunea lor progresistă, neomarxistă, secularizată – numiţi-o cum doriţi. Preoţii de parohie au avut ocazia de a vedea cine şi care le sunt credincioşii şi de câtă credibilitate se bucură în ochii lor. Arhipăstorii au înţeles cât de bruiat le este glasul, de câte bariere se poate lovi în lumea de azi. Fiecare a putut vedea în propria familie, în cercul de prieteni – mai ales al celor de pe Facebook! -, cam ce-i separă sau îi uneşte.
Mai pe scurt, toate au fost răscolite cu prilejul referendumului. El nu a adus dezbinare, cum s-au lamentat unii, ci doar a făcut să se vădească cele ce erau de dinainte orientate diferit. A fost un soi de pregustare a vremurilor de pe urmă, caracterizate astfel în finalul Apocalipsei: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11). Faptul că nu mai trăim orientat eshatologic, că ne domină duhul lumii, nu înseamnă că asta este starea de normalitate. Starea de firesc a Bisericii şi a slujitorilor săi este lepădarea comodităţii, asumarea mărturisitoare, scandalul evanghelic, mucenicia albă. Referendumul ne-a adus aminte de toate acestea. Ne-a arătat că nu cu mijloacele lumii se biruie lumea. După cum, pe de altă parte, ne-a readus aminte „fiii cărui duh suntem” (cf. Luca 9, 55). Pentru că Dumnezeu ne iubeşte, astfel de cutremure vor mai veni nu peste mult timp. De bunăvoie se pare că nu ne trezim.
Constantin Sturzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.