sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Peter Costea 🔴 Cine decide soarta şi viitorul Uniunii Europene: noi sau ei?


Cu toate că Uniunea Europeană se pretinde a fi un spaţiu democratic, specialiştii în probleme unionale şi liderii Uniunii Europene rămân sceptici şi preocupaţi, la fel ca şi fondatorii Uniunii Europene şi a instituţiilor care au precedat-o, de ceea ce politologii numesc “deficitul democratic al Europei”. Unii lideri unionali sunt chiar îngrijoraţi.

Aceste îngrijorări şi preocupări, de fapt, au dat naştere Parlamentului European în anul 1979. În anii care au precedat formării Parlamentului European, un număr în creştere de politicieni occidentali, lamentau faptul că la vremea aceea Uniunea Europeană, era de fapt, un gigant birocratic care reprezenta interesele economice ale marilor economii din Europa Occidentală, dar nu şi ale cetăţenilor Uniunii Europene.

Înainte de Uniunea Europeană a fost “Piaţa Comună”, o creatură economică a marilor state europene, "the big six" cum se spunea la vremea accea.

Se simţea, însă, necesitatea “democratizării” Uniunii Europene şi a constituirii, în sânul ei, a unei instituţii adiţionale care să-i reprezinte direct pe cetăţeni. Astfel s-a format Parlamentul European, acum 40 de ani, respectiv în 1979 când au fost organizate şi primele alegeri europarlamentare.

De atunci însă, dezbaterile şi frământările au continuat iar problemele Uniunii Europene nu doar că nu s-au diminuat, ci s-au înmulţit devenind tot mai acute. Problema democraţiei la nivel unional este una dintre ele.

Este Uniunea Europeană într-adevăr o democraţie? Îşi decid europenii propria soartă, sau dimpotrivă, mersul Uniunii Europene este decis de nişte forţe invizibile, care conduc Europa într-o direcţie contrară voinţei lor? Conservatorii britanici au fost primii politicieni europeni care au supus această preocupare la vot, rezultatul fiind, spre surprinderea întregului continent, respingerea experimentului europenilor cu versiunea Uniunii Europene de astăzi, pe care o cunoaştem cu toţii.

După Brexit a apărut, peste noapte, o literatură imensă care dezbate viitorul Europei, inclusiv rolul (sau chiar rostul) Parlamentului European. Majoritatea dintre noi nu avem timpul (sau pasiunea) de a urmări curentele care s-au dezvoltat şi continuă să se dezvolte în interiorul acestei literaturi post-Brexit. Cu toate că este sec, subiectul este de o importanţă covârşitoare. De accea, m-am gândit să scriu o scurtă notă explicativă pentru publicul din România care este preocupat de viitorul Uniunii Europene şi, implicit, al României.

Mai multă centralizare sau descentralizare?

Consider că punctul cel mai indicat pentru a începe examinarea acestui subiect este cartea belgianului Guy Verhofstadt:“Ultima şansă a Europei: de ce statele europene trebuie să formeze o uniune mai perfectă” (Europe’s Last Chance: Why the European States Must Form a More Perfect Union). 

Publicată la începutul anului 2017, cartea denotă panica şi deruta cauzate de Brexit în rândul liderilor comunitari. Verhofstadt nu este un nume necunoscut în afacerile şi politica europeană, ci este una din cele mai pro-europene personalităţi contemporane, îndeplinind periodic funcţia de raportor al Parlamentului European, care e de asemenea, o funcţie influentă. A avut o lungă carieră politică ca fost Prim-Ministru al Belgiei şi a candidat, fără succes, la funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene, fiind sprijinit de Germania şi Franţa, dar blocat de Marea Britanie a lui Tony Blair.

Tema principală a cărţii lui de aproximativ 304 pagini, reflectată şi în titlul cărţii, este că după Brexit, Uniunea Europeană are nevoie de şi mai multă “uniune” sau integrare. Titlul cărţii este inspirat dintr-o frază a preambulului Constituţiei Statelor Unite, care a transformat coloniile independente ale Americii de Nord, până atunci constituite într-o uniune mai mult sau mai puţin structurată, într-un stat federal cu numele cunoscut până azi, de Statele Unite ale Americii.

În opinia lui Verhofstadt, orice problemă cu care se confruntă Europa poate fi rezolvată prin diminuarea, tot mai pronunţată, a suveranităţii şi identităţii naţionale, cât şi a competenţelor Statelor Membre, urmată de o creştere corespunzătoare a competenţei şi autorităţii Uniunii Europene asupra Statele Membre.

Migraţia masivă în Europa din 2016, opinează Verhofstadt, dovedeşte lucrul acesta. El numeşte Uniunea Europeană a zilelor noastre o “confederaţie de state naţionale”, pe care doreşte să o transforme într-o federaţie asemănătoare Statelor Unite ale Americii. Şi a desemnat, totodată, un nume pentru noua uniune: Statele Unite ale Europei ("SUE").

Cartea lui Verhofstadt are meritul de a expune, mai mult sau mai puţin coerent, miza şi liniile de demarcare a dezbaterilor care se manifestă în literatura post-Brexit cu privire la viitorul Uniunii Europene. Din nefericire pentru Verhofstadt, alegerile din Statele Membre din ultimii ani dovedesc că cetăţenii Uniunii Europene preferă o uniune “mai puţin perfectă”, un Bruxelles mai puţin omniprezent în vieţile lor, mai puţină birocraţie, mai puţin elitism, dar preferă în schimb, mai multă suveranitate naţională, identitate naţională, autonomie şi libertate personală.

Ceea ce prefer şi eu! Uniunea Europeană este, şi este bine să rămână, casa noastră comună, dar una care trebuie să pună în practică mottoul ei oficial: “unitate în diversitate”.

O “uniune de state naţionale” (union of national states) este de preferat în locul unei uniuni care ţinteşte demolarea sau chiar eliminarea suveranităţii naţionale şi a identităţii naţionale. Ar fi, de asemenea, o recomandare utilă ca Parlamentul European să înceteze să funcţioneze în două metropole diferite (Bruxelles şi Strasbourg), ceea ce este şi o risipă de bani, indicat fiind să fie mutat în afara zonei tradiţional cunoscută ca “Europa Occidentală”. Uniunea Europeană a anului 2019 nu mai este Uniunea Europeană din anii ei formativi, în diferite structuri şi diferite nume, de acum şaptezeci (70) de ani, adică din 1949.

Guvernarea globală

O Uniune Europeană, de tipul celei sugerate de Verhofstadt, ar fi un “supra-stat,” o autoritate supra-statală, un pas şi mai decisiv înspre guvernarea globală, de care ne temem cu toţii. Uniunea Europeană propusă de Verhofstadt presupune mai puţină democraţie, dar mai mult elitism, mai multă tehnocraţie, mai multă birocraţie şi o centralizare tot mai pronunţată. Viziunea lui Verhofstadt a fost respinsă de rezultatele alegerilor recente din Italia, Ungaria, Polonia, cât şi de rezultatele alegerilor parlamentare din Germania şi Suedia, unde partidele de stânga au pierdut masiv şi continuă să piardă, în detrimentul partidelor care accentuează identitatea şi suveranitatea naţională a Statelor Membre.

Viziunile în competiţie privind viitorul Uniunii Europene reprezintă un subiect fascinant şi de un interes deosebit. Acest subiect trebuie să fie bine cunoscut de electoratul României, care trebuie să fie corect informat, pentru că în final el decide dacă Europa următoarelor decenii va fi mai puţin sau mai mult centralizată, mai mult sau mai puţin democrată, mai puţin sau mai mult formată din state suverane, cu identităţi naţionale diferite.

Rămâne de asemenea de văzut dacă sau cum partidele politice din România vor discuta subiectul pe parcursul campaniei pentru alegerile europarlamentare, dar mai ales, transparenţa şi claritatea discursurilor lor.

Cât despre mine, intenţionez să revin asupra subiectului pentru a mă asigura că cetăţenii României sunt bine informaţi cu privire la acest subiect şi miza lui, deoarece ei trebuie sa voteze în interesul lor.
Peter Costea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.