Dacă vrei să îţi faci o idee despre distanţele din
Universul în care trăim, imaginează-ţi că ai călătorit cu 54.000 de km/h timp
de 40 de ani şi că, în mod practic, ai ajuns – din punct de vedere astronomic –
nicăieri.
Anul trecut, sonda spaţială
Voyager 2 a devenit al doilea vehicul lansat de pe Pământ care părăseşte
sistemul nostru solar. Acum ea se află la o distanţă de 17,6 miliarde de km de
Pământ şi a fost lansată în anul 1977.
Din cauză că există mai multe căi
de a defini sistemul nostru solar, trebuie să facem o precizare. Societatea
Americană de Geofizica a raportat că senzorii lui Voyager 2 au detectat recent
o scădere în intensitate a radiaţiei şi magnetismului care marchează limitele a
ceea ce astronomii numesc „heliosfera”, balonul protectiv format din
microparticule şi magnetism emis de către soare. Cu alte cuvinte, sonda spaţială
a ajuns dincolo de spaţiul în care se simte influenţa Soarelui nostru şi
continuă să călătorească în spaţiul dintre stele la ameţitoarea viteză de
54.000 de km/h.
Părăsirea sistemului solar
reprezintă un eveniment major pentru că, spre deosebire de Voyager 1, Voyager 2
încă transmite date înapoi spre pământ, oferind informaţii unice despre natura
unor spaţii neexplorate până acum.
Voyager 2 a fost proiectată să
observe planetele uriaşe ale sistemului nostru solar: Jupiter, Saturn, Uranus
şi Neptun – o misiune pe care aceasta a încheiat-o în anul 1989. Însă acum
oamenii de ştiinţă cred că vehiculul spaţial ar putea să reziste până în 2027,
depinde de cât va ţine rezervă sa de combustibil pe bază de plutoniu.
Călătoriile efectuate de cele
două sonde Voyager reprezintă o reuşită fără precedent. Cu toate acestea, dacă
ne raportăm la distanţele din Univers, ele parcă abia au părăsit planeta
noastră. Va fi nevoie de încă 40 de ani pentru ca Voyager 2 să ajungă în
vecinătatea celei mai apropiate stele de sistemul nostru solar. Impreună cu
Soarele, ele ocupă doar o mică porţiune din braţul Orionului, care face partea
din Calea Lactee. Calea Lactee, este la rândul ei doar una dintre cele 100 de
miliarde de galaxii din Universul vizibil.
Stelele diferă între ele ca mărime.
Cea mai mare stea cunoscută este denumită VY Canis Majoris, o stea roşie
super-gigantică, de o mie de ori mai mare decât soarele nostru. Ca şi termen de
comparaţie, dacă VY Canis Majoris ar înlocui Soarele nostru, atunci această
stea ar cuprinde aproape toate planetele din sistemul nostru solar, inclusiv
Pământul.
Voyager 2 se află acolo ca să ne
amintească de cât de vast este Universul. Uitându-ne la stelele de pe cer este
imposibil să nu realizezi cât de mici suntem, iar aceasta este şi reacţia pe care
Dumnezeu vrea să o avem. ,,Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale –
luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să te gândeşti
la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în seamă?” (Psalmul 8:3-4)
Dumnezeu – Creatorul tuturor
stelelor, planetelor şi galaxiilor în care acestea sunt aşezate – este Cel care
dă răspunsul la această întrebare. El a venit să locuiască printre oamenii pe
care El i-a creat. Prima dată el a locuit în chivotul mărturiei din Sfânta
Sfintelor, însă apoi s-a întrupat în persoana Domnului Isus Hristos.
Dumnezeu a ales planeta Pământ
pentru a se revela în mod personal şi pentru a înfăptui lucrarea de
Răscumpărare a creaţiei. Distanţele mari din Univers sunt o imagine
înfricoşătoare a distanţei care există între un Dumnzeu Atotputernic şi Sfânt
şi mulţimea de păcătoşi, condamnaţi la moarte.
Pe acest fundal, nu putem fi
decât mulţumitori, smeriţi şi plini de recunoştinţă pentru că un Creator atât
de măreţ ne iubeşte şi, prin Isus Hristos, ni se descoperă în mod personal, ne
iartă de păcate şi ne primeşte în prezenţa Sa eternă (Sursa: ChristianPost)
Cornel Pascu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.