Pentru evrei, proclamarea independenței Statului Israel reprezenta o garanție că Holocaustul nu se va repeta niciodată, pentru că existența unui stat național le garanta protecția unui cămin de care fuseseră lipsiți vreme de aproape două milenii. De asemenea, proclamarea noului stat pe teritoriul unde existase odinioară Regatul Israel era justificată de dreptul istoric.
Pe de altă parte, independența Israelului a stârnit furia arabilor. Ei considerau, iar unii mai consideră și azi, că dreptul istoric ar fi de partea arabilor palestinieni, care se consideră urmașii filistinilor din Antichitate. Realitatea istorică este că teritoriul Israelului a păstrat comunități de evrei, concentrate mai ales în Galileea, în ciuda diferitelor ocupații care s-au succedat de-a lungul mileniilor.
Evreii au început să se întoarcă în Țara Sfântă încă din Evul Mediu, după ce în 1492 fuseseră expulzați din Spania. Fenomenul întoarcerii în Țara Sfântă a început să ia amploare din secolul al XVIII-lea, ca urmare a persecuțiilor și pogromurilor, comise mai ales în Rusia.
Mișcarea de întoarcere în Israel a luat avânt și după ce Marea Britanie a recunoscut, printr-o declarație a ministrului de Externe, Alfred Balfour, ”dreptul poporului evreu la un Cămin Național în Palestina”, pe care britanicii au administrat-o de la finalul Primului Război Mondial sub mandat internațional.
Evreii au început să se stabilească în număr și mai mare în acest teritoriu pe măsură ce antisemitismul lua amploare în Europa interbelică, iar după Cel de-al Doilea Război Mondial, evreii europeni care supraviețuiseră Holocaustului au început să meargă spre Israel. Venirea lor a stârnit iritarea palestinienilor arabi, care au început să atace locuințele evreilor. A apărut astfel un plan al Națiunilor Unite care prevedea împărțirea Palestinei în două state, unul evreiesc și altul arab. Evreii au acceptat planul, dar arabii l-au refuzat. A urmat un conflict soldat cu mutarea a 250.000 de arabi din teritoriul controlat de evrei.
Proclamarea independenței statului Israel a avut loc chiar cu o zi înaintea expirării mandatului britanic de administrate a Palestinei. Imediat, armatele a șase state arabe, respectiv Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak au atacat Israelul, iar Arabia Saudită a trimis la rândul ei trupe sub comandă egipteană. Printr-un miracol al istoriei, evreii au reușit să se apere, apoi au trecut la ofensivă și i-au înfrânt pe arabi.
La finalul războiului din 1948, Transiordania obținea Ierusalimul de Est și Cisiordania, Egiptul Fâșia Gaza, iar Israelul restul teritoriului palestinian, din care au plecat alți 750.000 de arabi. Au urmat noi conflicte între Israel și statele arabe, în 1956 și în 1967, când Israelul a ocupat Ierusalimul de Est, Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan și Peninsula Sinai.
În 1973, a urmat Războiul de Yom Kippur, în care Israelul a înfrânt Siria și Egiptul. În 1979, Israelul a retrocedat Peninsula Sinai Egiptului, printr-un tratat de pace.
După Egipt, și Iordania a recunoscut Israelul, însă conflictele cu arabii au continuat, fie că au luat forma revoltelor arabilor palestinieni sau a unor războaie precum cele din Liban. În 1993, Israelul a propus un plan pentru construirea unui stat palestinian, însă arabii l-au respins. Acum, la 70 de ani de la formarea Israelului, zona continuă să fie dominată de tensiuni, însă statul evreilor a devenit o democrație modernă și prosperă.
Bianca Pădurean
www.rfi.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.