Christian Craciun — GRAMATICĂ ȘI SEX (sau de ce Nu Accept)

 

În reaprinderea dezbaterii în legătură cu familia cred că nu s-a observat un amănunt. Mereu citatul articol 48 din Constituție spune: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Formula mi se pare a ridica dificultăți semantice, înainte de a vorbi de căsătoria între parteneri de același sex șamd. Doi parteneri, X și Y, devin soți, juridic vorbind din clipa în care au semnat actul de stare civilă. Deci cei care întemeiază familia nu sînt încă soți. Raportul este, logic și cronologic, de succesiune. Nu soții întemeiază o familie, ei devin soți în momentul în care este valabil actul de stare civilă. Fie și din acest motiv de inadvertență semantică articolul tot trebuia schimbat. 

În al doilea rînd, în fața campaniei, pe care nu mă sfiesc să o declar odioasă, a LGBT-iștior, s-a căzut în capcana folosirii unei expresii și ea inadecvată: „familia tradițională”. Un fluviu de ironii s-au revărsat pe zidurile scrise ale Rețelei,  dacă te-ai lua statistic după aceste comentarii, majoritatea zdrobitoare a populației lumii de azi (sau, specific, „doar” din România) s-a născut din părinți alcoolici, care se băteau între ei și își rupeau copiii cu parul și cureaua, ba îi și abuzau sexual. Asta ar fi „familia  tradițională” în viziunea liber pansiștilor de școală nouă. Eu aș folosi, mai decis, sintagma familia normală. Cuvîntul normal este urît de post-gîndirea atoate relativizatoare. De aceea el trebuie repetat cu insistență. Și de aceea apărătorii „familiei tradiționale” sau normale nu prea pot avea cîștig de cauză în polemici: normalitatea există, se acceptă, dar nu poate fi demonstrată! Și se legiferează. Cum să demonstrezi că e normal să-ți iubești părinții respectiv copiii? Pentru că, brusc, inchizitorii „familiei tradiționale” au devenit mari apărători ai unui concept foarte gingaș: iubire. „Ce poți să le faci dacă se iubesc?”. Exact, ce poți să le faci? Nu le faci nimic, îi lași să se iubească, dar atît. Nu încurajezi anormalitatea. 

Un alt „argument” este cel așa zis european, construit după tiparul indestructibil al lui: să avem și noi faliții noștri. Aș prefera să fim europeni la raportul dintre stat și cetățean via administrație, acolosuntem medievali, nu în preferințele sexuale. Iată  un exemplu pe care istoria recentă mi-l servește gratis. La noi, comentarii grobiene și de un nivel moral scîrbos s-au tot referit la diferența de vîrstă dintre președintele de azi al Franței, Macron, și soția lui. Doi oameni care s-au iubit și au întemeiat o familie de un tip să zicem ieșit din comun. Dar normală. Sigur că nu putem decît să admirăm o poveste de dragoste. Dacă am urma însă logica strîmbă  a activismului legebetist, ar trebui să impunem căsătoriile cu diferență de vîrstă de minim două decenii. Restul fiind decretate retrograde. Mi se pare ciudat că susținătorii „deschiderilor de mentalitate” elimină scurt, cu epitete jignitoare o consultare democratică extrem de semnificativă, cum nu mai există alta în istoria noastră. Cu alte cuvinte, dacă 3 milioane de oameni s-au pronunțat democratic într-o anume chestiune, noi, declarativ avangarda gîndirii liber democratice, decretăm că respectivii sînt înapoiați, medievali, needucați, neinformați, manipulați, bețivi ordinari șamd. Halal, apărători ai democrației! 

Revin la aspectul sensului unor cuvinte. Acești apărători ai aberațiilor se feresc de folosirea cuvîntului normal, pe care-l consideră vag, imprecis, greu de definit. Și totuși, mereu trebuie trasă o linie între normal și anormal. Altfel lumea devine un haos. De ce să nu legiferăm poligamia, căsătoria de tip swinger între două cupluri, incestul, căsătoria 3 femei+unu sau 3 bărbați+una și combinațiile se pot înmulți. „Dacă se iubesc”? Chiar activiștii legebetiști trag la un moment o linie, și atunci de ce să n-o lăsăm acolo unde biologia și cultura au trasat-o? Există relații de tip homosexual? Firește. Trebuie ele condamnate? Firește că nu. Dar nu trebuie nici încurajate prin propagandă și nici considerate normale. Cînd îmi spuneți că ele trebuie acceptate pentru a nu-i ofensa pe cei implicați, îmi spuneți că eu, cetățeanul obișnuit, merit să fiu ofensat. Drepturile mele nu sînt la fel de importante ca drepturile lor. Pentru că nu de relații libere este vorba aici, ci despre un sistem legislativ. Pasul imediat următor, făcut în multe țări „progresiste”, este înfierea de către aceste cupluri sau triunghiuri sau tetrade sau orice or deveni ele a unor copii. A analizat cineva absolut științific efectele asupra copilului? Nu. Dacă mă încrunt nițel la un copil la școală, risc să fiu sancționat că îl afectez emoțional. Creșterea în cupluri uni nu-i afectează? Este adevărat că oamenii ăștia suferă și se simt marginalizați. Tocmai pentru că au devenit subiectul unei uriașe fraude ideologice post-marxiste, care a înlocuit lupta de clasă cu lupta pentru „drepturile” minorităților sexuale. Și, așa cum proletariatul, a avut cel mai mult de suferit în regimurile de comunism primitiv, tot așa, aceste minorități nu cîștigă nimic devenind carne de tun ideologic. Pentru că mi-e milă de ei, nu accept!

Christian Crăciun