duminică, 30 aprilie 2017

Valentin Făt — Nu vă jucați cu duminica! Despre importanța capitală a sacralizării timpului și a spațiului

Am crescut într-o familie baptistă românească tipică. Nu aș putea spune că părinții s-au purtat dur cu noi, dar un lucru este cert: în ceea ce privește duminica, nu existau negocieri! Se mergea la biserică întotdeauna, fără excepții! Am fost dus la adunare cu atâta consecvență, încăt, după ce am crescut, nici nu aș  fi conceput că se poate altcumva. Ca să folosesc un termen mult hulit în zilele noastre, am fost îndoctrinat! (și cât de mulțumitor sunt pentru asta!)
Îmi amintesc cum duduia focul în soba din mijlocul bisericii, pe partea surorilor….Mergeam și stăteam până la capăt. Uneori mă plictiseam destul de tare, dar, erau vremuri fără fâțâieli și fără prea multe negocieri. În vara lui 89, am prins o duminică la mare, la Saturn. Și acolo, tata a găsit o familie de prieteni cu care ne-am întâlnit în camera de hotel. În clădirea care reprezenta triumful socialist, am încropit o mică biserică. (Cum subminează Împărăția lui Dumnezeu, împărăția oamenilor, fără ca aceștia să își dea seama!)
Au făcut bine părinții noștri? Nu cumva au exagerat? Iată câteva posibile obiecții. E greșit să obligi copilul să se ducă. Trebuie să vină de la el, să meargă de drag. Sau, să fie dus, dar să fie ceva mai relaxat. Adică,  nu în fiecare duminică, nu de două ori pe duminică și fără o preocupare prea mare pentru punctualitate. Să fie dus, dar să i se acorde un grad sporit de libertate în plenul bisericii, să nu cumva să se plictisească.
Înainte de a răspunde acestor obiecții, aș dori să subliniez un lucru. Nu doresc să idealizez vremurile de atunci. Sunt multe lucruri care nu au fost așa cum ar fi trebuit să fie. De pildă, timpul de rugăciune era foarte static și ineficient, iar eforturi pentru reîmprospătare nu s-au făcut decât când eram eu tânăr și chiar și atunci cu mari proteste că nu ne ținem de „tipic.” Mulți din cei ce țineau studiul sau predicau se ridicau în fața bisericii nepregătiți, așa că uneori se ajungea la situații cel puțin hilare. Nu exista o programare clară, așa că la 11:00 frații își dădeau ghes unul altuia, să se „suie” la amvon. Și aș îndrăzni să spun că modelul studiu biblic+predică este unul greoi și ineficient. După câteva ceasuri de stat împreună într-o sală relativ mică, pur și simplu nu mai rămâne nici oxigen, nici energie pentru ambele. Dacă mai pui că se întâmpla uneori ca nici studiul, nici predica să nu fie pregătite temeinic, dar la fel de lungi…îți dai ușor seama că frații mergeau acasă nu cu bucuria omului care s-a apropiat de Domnul, ci cu mulțumirea călugărului auto-flagelat.

Ideea deci, nu este să recreăm cultura bisericească din anii 70-80 și să o conservăm cu prețul vieții. În același timp însă, cred că suntem chemați, precum în pilda împărăției, să ne așezăm jos, cu năvod cu tot, și să selectăm cu cea mai mare grijă. Mă înspăimântă lejeritatea cu care unele biserici  îndreaptă cu o sinceră și inconștientă voioșie buldozerul peste tot ce a fost. Nu mai sunt în niciun fel interesați de moștenire. Ca și cum biserica ar fi început ieri la prânz, de niște tineri cu ochelari și barbă, ca mine și mulți alții, care s-au întâlnit cu laptopurile la o conferință cu cafea și covrigei. Ca să nu mai lungesc vorba, primesc să se schimbe, vorba autorului. DAR cu discernământ.
Ceea ce nu aș schimba nicidecum este consecvența și seriozitatea cu care înaintașii tratau ziua de duminică. Duminica era un timp sacru, un timp sfințit, un timp pus deoparte. Un timp al primenirii, al refocalizării (chiar dacă nu gândeau ei în termenii aceștia!). Un timp în care oamenii își aminteau că lumea asta, cu toată alergătura și nebunia ei, nu este totul. Că există ceva dincolo. Că mai există o lume care a pătruns în lumea noastră, a invadat-o și a transformat-o spre bine. Conștientizau asta prin faptul că se opreau din ceea ce făceau celelalte 6 zile. Straiele, îmbrăcămintea erau de sărbătoare. Locul spre care se îndreptau era sacru pentru că era acolo o prezență pe care nu o întâlneau în niciun alt loc, așa cum o întâlneau în acel spațiu. Duminica, pur și simplu, te purta într-un spațiu și într-un timp sacru. Te elibera de strânsoarea cumplită a activităților zilnice care adeseori par să sugrume. Un timp și un spațiu sacru care te poartă dincolo de lumea aceasta, în lumea Împărăției. O gură de aer proaspăt. O amintire constantă a faptului că menirea noastră e mai înaltă decât aceea de a lucra frenetic, ca robii, ca să săturăm pântecele, iar la final să putrezim.
Desacralizarea timpului și a spațiului ne vor costa și ne vor costa scump. Vom ajunge să fim tot mai străini de părtășia sfinților și a cerului. Să ne zbatem într-o pastă gri, 24 din 24, 7 din 7 și vom simți că înnebunim. Vom ajunge să înțelegem că divertismentul nu ne scoate de acolo și ne zăpăcește mai rău. Vom lupta pentru o gură de aer ca omul care se îneacă, chinuindu-se să ajungă la suprafață. Când timpul sacru dispre, totul devine haotic. Când spațiul sacru dispare, pământul fuge mereu de sub picioare și nu mai găsești nimic solid și stabil!
Iată câteva lucruri pe care mulți nu le înțeleg. Ei merg la adunare când și cum apucă. Se îmbracă tot cum apucă, pentru că oricum nu contează. Ei pun divertismentul cu ale lui grătare, plimbări cu bicicleta, plimbări prin pădure, plimbări la mall și ieșiri pe la spa mai presus de adunare, închinare….Socotesc că e vorba despre triumful libertății creștine asupra legalismului. Eu, dimpotrivă, socotesc că e triumful instinctelor și al pântecelui asupra spritului, profanul care a pătruns în locul sfânt, iar acum calcă și răstoarnă totul…și forțează intrarea în locul de după perdea!
Că ceea ce facem cu timpul sacru și în locul sacru trebuie mereu reformat și rearanjat, întotdeauna în lumina Sfintelor Scripturi, este clar. DAR la fel de clar este și faptul că timpul și locul sacre trebuiesc păstrate. Fără timpul sacru, pierdem veșnicia. Fără locul sacru, pierdem Cerul.
Puneam mai sus câteva întrebări cu privire la copiii noștri. Cred că din ceea ce am spus între timp, răspunsul ar trebui să fie clar. Îmi permit să vorbesc deși Domnul a vrut să nu avem copii până acum. Știe El de ce mai bine. Îmi permit să vorbesc pentru că am fost copil. Deși am fost adus la închinare cu cea mai mare consecvență, m-am luptat și eu în tinerețe cu ispita delăsării. Mă întreb atunci ce se va întâmpla cu copiii de azi care văd că mama și tata se duc, dar nu la timp; se duc, dar doar dacă nu sunt prea obosiți; se duc dar doar dacă nu au reușit să programeze o altă ieșire sau excursie; se duc, dar doar pentru a comenta ce se întâmplă, adică se duc, dar se poartă ca după meciul de fotbal. Copiii trebuie formați. Vor merge de drag, așa cum mergem noi azi, sper. Dar ca să mergă de drag, trebuie ca mai întâi să meargă.
Privind la viitor, oftez și mă înspăimânt și eu ca bătrânul Iacov, care vede viitorul fiilor săi, în Genesa 49: „Peste Gad vor da iureș cete înarmate,” spune el. Dar mai înainte spune: „În ajutorul tău nădăjduiesc Doamne!”
Valentin Făt

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.