Fridtjof Nansen (1861-1930) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi norvegieni în lume. Ocupîndu-mă, ani în şir, de Genocidul Armean din 1915, nu aveam cum să nu mă lovesc de numele lui. Mai ales că şi unii membri ai familiei mele au beneficiat de aportul acestuia la salvarea a numeroase victime ale Primului Război Mondial.
Dar au fost şi alţi norvegieni care au rămas în memoria noastră. De armeni sau români, de europeni, cum am fi cu toţii. Toată această memorie afectivă se poate destrăma rapid printr-o întîmplare, să-i spunem elegant, nefericită. Dar e prea frumos tot ce stă pitit în memoria noastră ca să se întîmple aşa ceva. Un explorator de talia lui Roald Amundsen – ale cărui expediţii la cei doi poli ne-au incitat adolescenţa –, un dramaturg de talia lui Henric Ibsen – cîte piese de-ale lui nu au alimentat stagiunile scenelor româneşti –, un compozitor de valoarea lui Edvard Grieg – Concertul pentru pian în la minor, printre primele discuri achiziţionate cu decenii în urmă, scos de Electrecord cu Valentin Gheorghiu, dar şi faimoasa lui suită pentru orchestră Peer Gynt –, un pictor de expresivitatea lui Edvard Munch – Strigătul lui de la Muzeul din Oslo poate fi o emblemă e disperării, din secolul al XX-lea, dar şi de astăzi, cînd se consumă atîtea drame şi tragedii, colective sau individuale –, un neobosit călător şi antropolog precum Thor Heyerdahl – ale cărui aventuri cu pluta lui din lemn de balsa ne-au încîntat copilăria în plin stalinism – sînt doar cîteva puncte de reper, cultural şi nu doar, într-un moment cînd atenţia opiniei publice din România este captată şi sensibilizată de cazul copiiilor familiei Bodnariu. Un incident consumat în noiembrie în Norvegia, dar care a explodat în România doar de cîteva zile.
Continuarea pe www.observatorcultural.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.