Prima
saptămână plină a noului an ne-a adus față în față cu realitatea brutală a
răului din lume. În ciuda faptului ca oamenii de pe toate meridianele și-au
urat unii altora să aibă parte de tot ce este mai bine în noul an, în ciuda
focurilor de artificii din noaptea de Revelion începute cu locuitorii din
Tuvalu si finalizate cu cei de la capătul celălalt al fusului orar, în ciuda
milioanelor de petrecăreți din noaptea de Anul Nou, primele zile ale lui 2015
ne-au confruntat cu aceeași veche problemă a umanității: ura și violența care
ucide. A ucis de la Cain încoace și a facut nenumarate victime până la
jurnalistii de la Charlie Hebdo din Paris, Miercurea aceasta. (În plus, și alte
victime„colaterale”- ostaticii din magazinul evreiesc, politiști, etc.).
Acum,
lumea intreaga este împărțita între „Je suis Charlie” și cei care, deși
simpatizează cu victimele acestui atac laș și barbar, au o alta opinie în ce
priveste libertatea de expresie, sau- mă rog, de limitele ei- până unde poate
merge ea.
Întâi
de toate, este clar faptul ca riposta atacatorilor islamici asupra redacției
saptămânalului francez, asupra unor satiriști și caricaturiști a fost la urma
urmei un act barbar și reprehensibil. Dimensiunea dispoportionată a ripostei
este clară: moarte versus satiră. Ca să parafrazez titlul unui cotidian de la
noi:„Nimeni n-a omorât vreodată pe cineva cu o foaie de hârtie”.Și totuși...
Exista,
totuși - un „totuși”...Avocatii libertății de exprimare fără nici o limită sunt
oripilați la gândul ca libertatea presei este pusă acum în pericol, că fie
guvernele țărilor europene vor recurge la anumite măsuri (gen Big Brother) punând
„botniță” presei pentru a evita pe viitor asemenea tragedii (o îngrijoare pe
undeva justificată), fie pus și simplu, teama de asemenea riposte violente vor
conduce la o auto-cenzură care, se spune, iarasi- nu este un lucru bun.
Evident
că traim ca într-un deja-vu: toate predictiile legate de conflictul civilizaiilor
de care a vorbit la inceputul anilor‚ ’90, politologul american S.Huntington.
se adeveresc. Evident că avem de-a face cu o comunitate care nu înțelege si nu
poate accepta „valorile” occidentale ca și libertatea presei, libertatea de
expresie, dreptul la a satiriza, de a lua în
bașcălie, etc. (Chiar daca Franța este patria a mai mult de 6 milioane
de musulmani- mult trambițata integrare multiculturală este un experiment
nereușit, nu doar in Franța ci mai peste tot în Europa de Vest). Dar ce se
poate spune despre occidentalii seculari și emancipați? Oare ei fac un efort in
a înțelege resorturile interioare ale celuilalt? Într-o lume în care orice
vestigiu al sacrului a fost izgonit din sfera socială și privatizat în mod forțat, redus la dimeniunea
strict personală, nu este totuși un sacrilegiu să calci în picioare ce este mai
sfânt și mai prețios în forul interior al celuilalt?
Să fie clar: eu nu cred deloc în dumnezei
care trebuie apărați cu Kalasnikovul sau cu bombe și a caror profeți trebuie
răzbunați prin băi de sânge și masacre. (Îmi vine în minte, replica celebră a
tatălui lui Ghedeon atunci când altarul lui Baal a fost sfărâmat de fiul său,
iar locuitorii cetății cereau cu asiduitate răzbunarea „zeului”lor’ și care a răspuns:
”apere-se Baal împotriva lui, pentru că i-au sfărâmat altarul”. (Jud.6:32 ).
Dumnezeul adevărat, Tatăl Domnului nostru Isus
Cristos este atot-puternic și nu are nevoie de „sprijinul” nostru pentru a-I
repara onoarea calcată în picioare. Într-o zi, El va pedepsi orice necinstire a
Numelui Sau si pe orice batjocoritor. Între timp, El lasă mărinimos ca soarele
Lui să stralucească și peste buni și peste răi si dă ploaie peste cei drepți si
peste cei nedrepți (cf. Mat5:45). Si totuși, atunci când credința cuiva (pe
care nu o împărtășesc, dar cred în dreptul fiecărui semen al meu de a crede cum
îi dictează conștiința) este batjocorită, mă simt și eu într-un fel vizat. Mai
ales, că aproape zilnic, ce este mai sfânt și prețios pentru creștini, este
ridiculizat, batjocorit în această lume de exponenții secularismului. Și totul,
în numele libertății de expresie: crucifixul este pus într-un vas cu urină (și
se considera „artă!”), Mântuitorul și apostolii sunt portretizați în anumite
filme ca homosexuali iar alte teme ale Scripturii sunt batjocorite si bălăcărite
sistematic. Ceva în mine se frânge și strigă: „Până când?” La fel, cum îmi vine
să strig și să plâng când ma gândesc la frații mei creștini din lumea islamică
care vor deveni „țapi ispășitor” în fața unor mulțimi manipulate și isterizate.
Este oare, lipsa de reacție similară a creștinilor
o slăbiciune care trebuie exploatată pentru că, nu-i așa, nu trebuie să ne
temem de riposte? Cu alte cuvinte, faptul ca creștinii în mod obișnuit nu vor
face niciodată ce am văzut în săptamâna asta la Paris-este o undă verde dată
celor care cred că pot sa râdă chiar de orice, să își bata joc chiar de orice,
oricând...? Poate, cineva ar trebui totuși să se gândească și la acest aspecte
mai serios decât a facut-o până acum.
Da, armele copiilor lui Dumnezeu, ale urmașilor
Mielului nu sunt Kalașnikovul- ci de o cu totul altă natura: rugăciunea, răbdarea,
iubirea (2 Cor.10:3-4). Fie ca prin ele, lumea de astăzi să vadă că între
fanatism și iresponsabilitate, mai există o altă cale: calea lui Cristos...
Marius Birgean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.