Capitolul 4.10: David și laudele Domnului
Așa cum am mai semnalat, în limba ebraică există două cuvinte pentru ”bun” și ”bunătate”. Primul, cel cu înțeles foarte general, este tob (sau tov). Tob înseamnă ”bun”, dar înseamnă și ”plăcut”, ”atractiv”, ”frumos”, ceva ce dă plăcere” sau ”fericire.”
Când este vorba de cineva care a făcut ceva fărădelege, cineva care nu mai merită nimic bun, atunci Dumnezeu îi acordă o bunătate extra-ordinară, o bunătate generoasă, denumită în evreiește prin cuvântul hesed. Refrenul repetat foarte des de David este că ”Dumnezeu este tov, și hesedulLui durează pentru totdeauna”.
Să ne uităm acum la o înzestrare umană specială și anume la capacitatea omului de a ”vedea”, de a ”admira”, sau de a ”gusta” frumusețea. Să începem cu frumusețea naturii. Poate ne va surprinde să aflăm că până aproape de epoca modernă oamenii din Europa nu erau preocupați de frumusețile din natură. Abia pe la sfârșitul secolului al 18-lea a apărut mișcarea romantică în cadrul căreia se lăuda pitorescul naturii nepoluate de om și se celebra sublimul naturii sălbatice; atunci au început orășenii să facă excursii în natură, în special în munți, și să admire frumusețile creației divine.
Când eram copil, la țară, la poalele Munților Apuseni, îmi aduc aminte că veneau tineri de la oraș în excursie și admirau frumusețile dimprejurul nostru. Țăranii mei erau uimiți de interesul acestor tineri orășeni pentru dealurile și munții noștri. Îmi amintesc că ei ziceau: ”Ce văd orășenii ăștia în coastele și-n pietrele acestea?”
Abia când am ajuns la oraș și am început să studiez literatura la Cluj, am început să înțeleg și eu ideea frumuseții naturii și când m-am dus în vacanță acasă, am început să gust frumusețea naturii în mijlocul căreia crescusem! Atunci mi-am dat seama că îți trebuie educație ca să apreciezi frumosul din natură!
