Capitolul 15.2: Noul legământ – legământul slavei lui Dumnezeu
Cea mai extinsă
discuţie despre Noul legământ în epistolele pauliene o găsim în 2 Corinteni
cap.3 şi 4. Aici găsim câteva elemente care au cea mai mare relevanță pentru
întreaga discuţie din cartea aceasta.
Începem cu ceea ce începe Pavel:
„Voi sunteți epistola noastră[…] cunoscută şi
citită de toţi oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Cristos,
scrisă de noi[…] nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște
table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne” (2 Cor. 3: 2-3).
În continuare, apostolul Pavel își compară
slujba lui cu slujba lui Moise. Slujba lui Moise a fost slujba legământului de
la Sinai. Pavel spune că are slujba legământului celui nou. Legământul cel
vechi a fost un legământ al literei; legământul cel nou este un legământ al
Duhului Sfânt.
Cele două legăminte au un lucru comun: ambele
sunt producătoare de slavă. Vă aduceți aminte că Moise s-a rugat Domnului:
„Arată-mi slava Ta! Atunci Te voi cunoaște.” (Exod 33: 18-19). Ca răspuns la
această rugăminte a lui Moise, Dumnezeu i S-a descris ca fiind „bogat în
bunătate şi în adevăr” (34:6-7). Prin urmare, slava lui Dumnezeu stă în
bunătatea lui Dumnezeu. Moise a rămas scufundat în ace slavă-bunătate patruzeci
de zile, şi astfel când cobora de pe munte îi strălucea fața de slava lui
Dumnezeu, şi Moise a devenit cel mai blând (bun) om de pe pământ. Să reținem
faptul acesta: contemplarea slavei lui Dumnezeu a dus la schimbarea
caracterului lui Moise şi la strălucirea feței lui.
Fața lui Moise era atât de strălucitoare
încât trebuia să-şi acopere fața, dar strălucirea (slava) era trecătoare. Moise
trebuia să meargă şi să stea în prezența lui Dumnezeu la cort pentru ca slava
să-i apară din nou pe față.
Acum, toate aceste elemente din experiența
lui Moise în cadrul Vechiului legământ, Pavel le aduce ca punct de plecare şi
de comparație în discuția lui despre Noul legământ.
Discuția lui Pavel este despre Noul legământ
şi despre sine însuşi ca slujitorul acestui legământ. După ce vorbește despre
caracterul trecător al slavei din Vechiul legământ, Pavel trece la a discuta
despre slava din Noul legământ. Punctul culminant al acestei discuții este în
3:18. Ca să înțelegem ce spune el aici, este necesar să vedem mai întâi ce mai
spune el despre slujba lui în capitolul 4. El reia discuția astfel: „De aceea,
fiindcă avem slujba aceasta[…] noi nu cădem de oboseală[…]” (2 Cor.4: 1).
Rezultă din ce spune Pavel în continuare că prin „slujba noastră” , el înțelege
„Evanghelia noastră” (4:3) şi apoi își definește „Evanghelia” ca fiind acțiunea
prin care să-i facă pe oameni să „vadă
strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui
Dumnezeu” (4:4).
În continuare, el mai precizează că noi „propovăduim pe Isus Cristos”(4:5) ; mai
exact, explică el mai departe, noi urmărim „să facem să strălucească lumina
cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe fața lui Cristos” (4:6).
Cuvintele „lumina cunoașterii slavei lui
Dumnezeu” trebuie întâi de toate semnalate. Pe vremea profetului Ieremia, adică
pe la anul 600 înainte de Cristos, a mai trăit un profet cu numele Habacuc. El
i s-a plâns lui Dumnezeu că este prea multă răutate şi corupţie în lume. Drept
răspuns, Dumnezeu îi spune că ceea ce vede el acum este puțin: va veni în
curând un alt popor, mult mai crud şi mai puternic, care va cuceri şi pustii
țara lui Iuda şi Ierusalimul. Habacuc este copleșit şi total dezorientat de un
asemenea anunț. El se duce atunci la locul lui obișnuit de rugăciune şi de
meditație, numit de el „turnul meu de veghe” ca să capete o explicație de la Dumnezeu.
O asemenea explicație Dumnezeu nu i-a dat, ci doar l-a asigurat şi mai mult că
dezastrul va veni cu siguranță. Dar Dumnezeu face alte două lucruri deosebit de
profunde şi de importante pentru toate epocile în care vin dezastre care dau
impresia că planurile lui Dumnezeu se prăbușesc şi astfel totul se cufundă în
întuneric.
Primul este o rețetă de supraviețuire
personală în perioade de asemenea întuneric: „cel drept va trăi prin credinţa
lui” (Habacuc 2:4). Fie dezastrul cât de mare şi de catastrofal, „cel drept” nu
renunță la credinţa lui în Dumnezeu. În ciuda tuturor prăbușirilor, el crede că
ultimul cuvânt Îl va avea Dumnezeu şi, de aceea, el Îi rămâne credincios lui
Dumnezeu.
Al doilea este de-a dreptul spectacular:
Habacuc are o viziune a ceea ce se va întâmpla cândva în viitor:
„Căci pământul va fi plin de cunoaşterea
slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Habacuc 2:14).
Ca şi contemporanul lui, Ieremia, Habacuc se
hrănise cu scrierile profeților Amos, Osea şi Isaia. Şi în Isaia citise
viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu acestuia: „căci pământul va fi plin de
cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11:9).
Acum, Dumnezeu îi șoptea lui Habacuc: Vezi,
în ciuda dezastrului național care va veni în curând, Eu nu-mi abandonez planul
pe care i l-am descoperit lui Isaia. Dincolo de orice dezastre care vor mai
veni în istoria viitoare, eu voi face ca odată şi odată toată omenirea să Mă
cunoască, mai exact să cunoască slava Mea, aşa cum le-am arătat-o robilor mei
Moise şi David.
Viziunea aceasta şi credinţa în cuvântul lui
Dumnezeu i-au fost suficiente lui Habacuc să iasă din depresie şi să urce pe
cele mai înalte culmi ale bucuriei:
„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va mai da nici un rod, rodul
măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor mai da hrană, oile vor pieri din staule
şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele.
Domnul, Dumnezeu, este tăria mea. El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă
face să merg pe înălțimile mele” (Habacuc 3: 17-19).
Să reținem că Isaia a scris că „pământul va
fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu”. Habacuc a completat această viziune
scriind că „pământul va fi plin de cunoaşterea slavei lui Dumnezeu”!
Expresia aceasta o reia apostolul Pavel când
scrie că noi suntem chemați să-i facem pe oameni să-L cunoască pe Domnul Isus,
și „să facem să strălucească lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe fața lui
Cristos.”
Abia acum suntem pregătiți să ne întoarcem la
discuția din capitolul 3, despre contractul dintre slava lui Dumnezeu în
Vechiul legământ şi slava Lui în Noul legământ:
„Noi toţi privim, cu fața descoperită, ca
într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbați în același chip cu al Lui,
din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
În versetul acesta avem o problemă de
înțelegere a textului, pe care ne-o pune cuvântul cheie optrizomenoi, care
poate însemna „privim ca într-o oglindă”, dar poate însemna şi „reflectăm ca o
oglindă.”
Să ne amintim că Pavel începe discuția
aceasta despre slujba lui, o slujbă asemănătoare cu a lui Moise, prin afirmația
„voi sunteți epistola noastră”, pe care imediat o schimbă scriind: „Voi vă
arătați ca fiind epistola lui Cristos, scrisă de noi, ca slujitori I Lui, nu cu
cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel sfânt” (2 Cor.3:2-3).
Pe vremea aceea, epistolele erau modul de
comunicare şi de răspândire a unor idei. Cu alte cuvinte, creștinii pe care i-a
instruit apostolul Pavel devin instrumentul prin care Cristos cel înălțat şi
glorificat Își continuă lucrarea Lui în lume. Mințile oamenilor, explică Pavel,
au fost orbite de „dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind lumina
Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” (4:4), dar „noi
toţi oglindim slava lui Dumnezeu” (3:18) şi „facem să strălucească lumina
cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe fața lui Cristos” (4:6).
Rezultă de aici că noi, adevărații
credincioși, suntem un element cheie în lucrarea prin care Fiul lui Dumnezeu
răspândește astăzi în lume „cunoaşterea slavei lui Dumnezeu”!
Cu toate acestea, Pavel nu face altceva decât
să continue învăţătura pe care a primit-o de la Domnul Isus. Să ne amintim că,
în Predica de pe munte, imediat după ce enunță în „Fericiri” trăsăturile de
caracter ale unui om al lui Dumnezeu, Isus le spune ucenicilor Săi:
„Voi sunteți lumina lumii! O cetate așezată
pe un munte nu poate să rămână ascunsă şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună
sub un obroc, ci o pun în sfeșnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră tuturor
oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru
care este în ceruri” (Mat.5:14-16).
Observați că Domnul Isus nu spune „ar trebui
să fiți”, ci „voi sunteți lumina lumii”! Dacă ai intrat în școala lui Isus şi
ţi-ai însușit trăsăturile Lui de caracter, tu ești un model şi prin viaţa ta
caracterizată prin bunătate oamenii ajung să-L cunoască pe Dumnezeu şi
slava (bunătatea) Lui!
Domnul Isus dezvoltă ideea aceasta pe larg în
rugăciunea Lui către Tatăl Său (Evanghelia după Ioan, cap.17), când Îi
raportează că Şi-a împlinit misiunea. Isus pune un accent special pe
cunoaşterea lui Dumnezeu de către întreaga lume, până acolo încât pune această
cunoaștere ca fiind elementul definitoriu al vieții eterne:
„Şi viaţa veșnică este aceasta: Să te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care L-ai
trimis Tu” (Ioan 17:3).
De aceea, El Își definește lucrarea pe care tocmai
a încheiat-o ca una prin care ucenicii au ajuns să cunoască adevărurile divine:
„Am făcut cunoscut Numele Tău (Persoana Ta)
oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume[…] şi ei au împlinit Cuvântul Tău.
Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine
de la Tine.
Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat
Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit şi au
crezut că tu M-ai trimis” (Ioan 17:6-8).
Totul se concentrează pe faptul că atunci
când Isus le-a dat învăţăturile Lui şi ei le-au aplicat în viețile lor, ei au
văzut că ele „lucrează”, ele sunt transformatoare şi împlinitoare şi astfel au
cunoscut că ele vin de la Dumnezeu.
În partea a doua a rugăciunii, Isus
raportează Tatălui Său că aşa cum Tatăl Său L-a trimis pe El în lume ca să li-L
facă oamenilor cunoscut pe Dumnezeu, acum El îi trimite pe ei în lume cu
aceeași însărcinare:
„Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am
trimis şi Eu pe ei în lume” (v.18). Misiunea lor este să-L facă pe Dumnezeu şi
pe Fiul Său cunoscuți lumii întregi.
Ce le trebuie ucenicilor să aibă pentru a-şi
împlini misiunea în lume? Aici urmează cea mai mare adâncime din întreaga
rugăciune:
„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată,
ești în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să
creadă că Tu M-ai trimis.
Eu
le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi
suntem una.
Eu în ei şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie
în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că tu M-ai trimis şi că i-ai iubit
cum M-ai iubit pe Mine.”
Pentru ca lumea că creadă şi pentru ca lumea
să cunoască, este nevoie ca ucenicii lui Isus să îndeplinească două condiții.
Prima condiţie a reușitei misiunii lor în lume este ca fiecare dintre ei să fie
în unitate cu Tatăl şi cu Fiul: „să fie una în Noi”. Aceasta este „părtăşia cu
Tatăl şi cu Fiul” despre care ne-a vorbit apostolul Ioan (vezi 1 Ioan 1: 4-7).
Modelul acestei unități şi comuniuni este, nici mai mult nici mai puțin,
unitatea şi comuniunea dintre Fiul şi Tatăl!
De vreme ce Isus vorbește despre aşa ceva,
înseamnă că lucrul acesta este posibil şi că ne este accesibil fiecăruia dintre
noi, dacă Îl ascultăm pe Isus şi facem tot ce ne învață El.
A doua condiţie pentru reușita misiunii
noastre în lume este să ne iubim şi să fim una între noi, în ciuda diferențelor
şi în ciuda oricăror altor discordii care ne strică unitatea. Domnul Isus
accentuează unitatea şi dragostea în
versetul cu care Își încheie rugăciunea:
„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău (Persoana
Ta) şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să
fie în ei şi Eu să fiu în ei” (v.26).
Când dragostea lui Dumnezeu este în noi şi
când Domnul Isus este în noi, micile diferențe de doctrină sau de proceduri
cultice, etc., care ne separă, pălesc în importanţă şi ne iubim unii pe alții
în aşa mod încât toată lumea va zice: „În oamenii aceștia Îl vedem pe Dumnezeu.
Dacă aşa sunt copiii lui Dumnezeu, vrem să intrăm şi noi în această familie
divină!”
Când Isus i-a chemat pe primii ucenici să
devină studenți în școala Lui, le-a făcut invitația prin aceste cuvinte:
„Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Funcția pescarilor este să
prindă pești. Când ucenicii vor deveni ceea ce-i învață El să devină, când vor
avea în ei caracterul Lui, ei vor fi „lumina lumii”. Şi lumina atrage, lumina
ca fascinează, lumina convinge, lumina cucerește!
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.