Capitolul 2.2: Moise ca scriitor
Cărțile din Biblie au avut autori umani, care au scris sub călăuzirea și prin inspirația Duhului lui Dumnezeu. Dar personalitatea acestor autori n-a fost dată la o parte în procesul acesta. Ei n-au fost doar niște aparate care au transmis comunicarea divină. Dumnezeu i-a inspirat ce să scrie, dar ei au procesat această inspirație prin experiența lor de viață și prin personalitatea lor. De aceea, scrierea lor este o operă umano-divină.
Cândva, în cursul celor 40 de ani de trăire în deșertul Sinai și, mai ales, la marginea acestui deșert, în zone în care era loc de pășune pentru vitele lor, au fost perioade de mulți ani în care ei au stat pe loc. În anii aceia, Moise a avut răgazul să se documenteze din punct de vedere istoric (există indicii că a avut acces la tăblițe de lut cu scrieri mult mai vechi, de la începuturile omenirii) și să alcătuiască cele cinci cărți ale sale: Geneza, Exodul, Levitic, Numeri și Deuteronom.
Pe noi ne interesează două dintre acestea: cartea Geneza și cartea Deuteronom.
Primele 11 capitole din Geneza condensează în ele întreaga istorie de la Creație până la familia în care s-a născut Avraam, în Ur din Caldea (sudul Irakului de astăzi). Pentru anumite evenimente din această perioadă, Moise a putut avea informații din tăblițe de lut cu liste de genealogii ale diferitelor triburi sau popoare. De asemenea, a putut citi în acele scrieri străvechi ceva despre potop și despre turnul Babel. Dar, detaliile și interpretarea acelor evenimente este cu totul alta la Moise decât în scrierile babiloniene.
Primele câteva capitole, însă, în special cele despre creație și despre evenimentele din grădina Eden, cu siguranță că i-au fost comunicate lui Moise prin revelație directă, deoarece despre acestea nu puteau să existe alte surse de informare. De aici ne interesează informația că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că la sfârșitul creației Dumnezeu a decretat că ”toate erau foarte bune”. Apoi urmează evenimentele din grădina Eden, după care urmează uciderea lui Abel de către fratele său Cain și apoi constatarea șocantă și tragică:
”Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui era îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).
Distanța de la Geneza 1:31, unde citim că omul și toate celelalte elemente ale creației ”erau foarte bune”, și până la 6:5, unde răutatea oamenilor este generalizată și întinsă pe tot pământul, este astronomică și chiar dacă nu o putem explica în toată profunzimea ei, totuși, din relatarea din Geneza 3 și din comentariile acestui text din Noul Testament putem schița elementele de bază ale fenomenului.
Apariția șarpelui în grădină, descris ca ”cel mai șiret dintre toate animalele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (3:1), rămâne un mister. Apostolul Ioan se referă la el cu aceste cuvinte: ”șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Cum a devenit această creatură a lui Dumnezeu un agent al răului? Isus îl definește ca ”cel rău”. Partea aceasta rămâne în zona de mister. De ce l-a lăsat Dumnezeu să intre în grădină și să înșele pe Eva și pe Adam? Nu ni se spune nicăieri de ce, dar răspunsul la această întrebare îl deducem din tot ansamblul de informații din Scriptură: Dumnezeu voia ca oamenii să fie liberi să rămână în asociere și comuniune cu El, sau să aleagă o altă cale. Pentru ca omul să fie confruntat cu această libertate de alegere, Dumnezeu îl lasă pe șarpe să-i ofere omului acea altă cale, acea altă alternativă.
Mai mult, pentru a crea acest cadru de libertate de alegere, Dumnezeu pune în centrul grădinii doi pomi, pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului, și-i spune omului să nu mănânce din fructul acestuia din urmă, deoarece în ziua în care va mânca din el va muri.
Cu siguranță că unele elemente din această relatare trebuie interpretate metaforic, sau simbolic, sau spiritualizat, în timp ce altele trebuie luate literal. Vom încerca să navigăm și noi între aceste alternative.
Consider că apostolul Pavel se referea la Adam și la Eva când a scris aceste cuvinte:
”Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoașterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor nepotrivite (inadecvate), ca să facă lucruri nepermise. Astfel au ajuns plini de orice fel de strâmbătate, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate...” (Romani 1:28:29).
De foarte mare importanță în interpretarea acestui text este cuvântul care califică mintea acestor oameni. Cornilescu traduce cu totul arbitrar când scrie ”minții lor blestemate”. Cuvântul folosit de Pavel esteadokimon, care înseamnă netestat, adică necopt, nematurizat, cu alte cuvinte nepotrivit sau inadecvat pentru a judeca singur ce este bine și ce este rău.
Dacă pornim de aici și ne uităm la interdicția pe care le-o dă Dumnezeu să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, putem înțelege că Dumnezeu le spune: mintea voastră nu este suficient de formată pentru ca voi să decideți singuri ce este bine și rău! Sarcina aceasta lăsați-mi-o Mie. Vă voi spune Eu treptat, treptat ce este bine și ce este rău în fiecare situație.
Să ne uităm acum la strategia șarpelui. Primul lui scop este să submineze încrederea lui Eva și a lui Adam în bunele intenții ale lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ”șarpele a zis femeii: Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vă este binevoitor; El nu vrea să cunoașteți binele și răul, ci să rămâneți subordonați Lui și dependenți de El. Spre deosebire de Dumnezeu, eu vreau să fiți independenți, să gândiți pentru voi înșivă, să decideți voi ce este bine și ce este rău. Mintea voastră este suficient de capabilă să judece și să decidă...
În momentul în care încrederea în Dumnezeu este zdruncinată, omului nu-i mai rămâne decât să se încreadă în sine însuși (și, desigur, în sugestia șarpelui). De aceea, femeia s-a uitat acum cu alți ochi la pomul cunoașterii binelui și răului și ”a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din fructul lui și a mâncat; a dat și soțului ei, care era lângă ea și a mâncat și el” (Gen.3:1-6).
În textul acesta se ascund o serie de principii care sunt valabile până astăzi și vor fi valabile cât va exista omul. Dumnezeu ne-a creat pentru Sine și ne-a creat după chipul și asemănarea Sa. El ne-a creat pentru colaborare armonioasă cu Creatorul nostru. Colaborarea aceasta trebuie să se bazeze pe încredere absolută în Creator. Scopurile Lui sunt extraordinar de mari cu noi, dar ele se pot împlini numai dacă ne încadrăm în planurile Lui, dacă ascultăm de El, știind că El ne este binevoitor, întotdeauna binevoitor!
În momentul în care omul l-a crezut pe șarpe, încrederea lui în Dumnezeu s-a prăbușit și el a ascultat de sugestia șarpelui. Atunci s-a produs separarea lui de Dumnezeu, întâi în lăuntrul lui, apoi în afară prin actul de neascultare de porunca lui Dumnezeu.
Au urmat imediat niște consecințe. În primul rând Adam și Eva s-au simțit că sunt goi și le-a fost rușine de ei înșiși. Apoi le-a fost frică, frică de Cel care avea cele mai extraordinare planuri cu ei! Și s-au ascuns de El! Din nou, aceste lucruri sunt valabile și astăzi. Când nu ne mai încredem în Dumnezeu și ascultăm numai de intelectul nostru, suntem goi, nu numai în exterior, ci goi în lăuntrul nostru, fiindcă Cel care ne dădea plinătatea a dispărut! Ființa noastră este împlinită numai când ne-o umple Dumnezeu. Și El este Cel ce ne dă valoare, demnitate și respect de sine. Fără El, acestea dispar și nouă ne este rușine de noi înșine!
Următoarea consecință este mai puțin observată: Când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam dacă nu cumva a mâncat din pomul interzis, el a aruncat vina pe Eva. Dar nu avea dreptul să arunce vina pe ea, deoarece el fusese tot timpul lângă ea și participase cu ea la întreaga acțiune. Ceea ce trebuie văzut și scos în evidență este că gestul de a arunca vina pe altul a fost un act de răutate: primul act de răutate din istoria omenirii!
Șarpele, numit de Isus ”cel rău”, a reușit să injecteze veninul lui otrăvitor în inima lui Adam și a Evei. Dumnezeu le-a vorbit imediat despre discordia care s-a instalat între ei, și discordia este o altă formă a răutății.
Și natura a fost afectată de neascultarea primilor oameni: pământul urma să dea nu numai recoltă pentru om, ci să-i dea și spini și pălămidă, care și ele sunt simboluri ale răutății.
Grădina Eden, plantată de Dumnezeu pentru om, a fost grădina bunătății lui Dumnezeu. Când oamenii au fost scoși din grădină și au intrat în lumea largă, au intrat în lumea răutății, a violenței, a suferințelor de tot felul.
Când copiii lor au crescut mari, Cain l-a ucis pe fratele său Abel pentru motivul că jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Vedem și aici judecata nedreaptă a lui Cain și manifestarea ei prin răutatea uciderii fratelui său.
Apoi autorul cărții Geneza, Moise, face observația că Dumnezeu a constatat că răutatea oamenilor era mare pe pământ și că tot timpul ei se gândeau numai la acte de răutate și L-a durut pe Dumnezeu că l-a făcut pe om!
Potopul de pe vremea lui Noe a fost o curățare a pământului de răutatea acelei generații de oameni (vezi Geneza 6:13). Încurcarea limbilor la turnul Babel a fost și ea o formă de oprire a răutății oamenilor.
Dar răspunsul lui Dumnezeu la problema răutății umane a început prin chemarea lui Avraam din Ur, din Caldea, și prin promisiunea pe care i-a făcut-o El lui Avraam că prin poporul care se va naște din el va binecuvânta ”toate familiile pământului”.
Să ne amintim din nou că Moise era nu numai un profet care primea revelație de la Dumnezeu, ci era și un om, un gânditor, un scriitor care concepea și scria o operă literară. Ne apropiem acum de carteaGeneza, începând din cap. 12 până la cap.50, ca de o operă literară, pe care Moise a conceput-o și a structurat-o cu scopul de a transmite un anumit mesaj pentru toți cei care-i vor citi scrierea.
Moise primise revelația că Dumnezeu este bunătate și adevăr. Acum când el scrie istoria strămoșilor săi și când știe că prin ei și prin poporul care se va forma din ei, Dumnezeu a ales să rezolve problema întregii omeniri, o întrebare stăruia în mintea lui: într-o lume atât de rea, plină de atâta nedreptate, cruzime și violență, mai poate Dumnezeu să scoată și oameni buni? Este posibil să apară un om plin de o bunătate ca a lui Dumnezeu în mijlocul unei societăți atât de plină de răutate?
Să ne uităm la economia cărții. Moise tratează viața a patru patriarhi: Avraam, Isaac, Iacov și Iosif. Lui Avraam îi dedică 12 capitole; lui Isaac îi dedică 2 capitole; lui Iacov îi dedică 10 capitole; iar lui Iosif îi dedică 13 capitole. Prin însăși distribuirea spațiului, autorul ne spune cui acordă el cea mai mare atenție și unde își plasează el cel mai de seamă mesaj al cărții.
Înainte de a ne apropia de istoria lui Iosif, semnalez că Eleazar, robul lui Avraam, trimis de acesta la rudele lui din Mesopotamia să caute o soție pentru fiul lui Isaac, ajuns la destinație și întâmpinat acolo cu multă considerație, exclamă: ”Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, care n-a părăsit bunătatea și adevărul Lui față de stăpânul Meu” (Gen 24:27. Moise scrie hesed și emet, bunătate și adevăr. Cornilescu traduce prin ”îndurare și credincioșie”). Eleazar știa care au fost promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avraam și putea spune că Dumnezeu a fost bun si adevărat cu Avraam!
Subliniem că aici folosește Moise prima dată perechea ”bunătate și adevăr”, pe care el a auzit-o când Dumnezeu i S-a descris pe Sine pe Muntele Sinai. Dar nu numai Dumnezeu arată bunătate și adevăr. Moise scrie imediat că Eleazar, cerând-o de soție pe Rebeca pentru Isaac, le spune tatălui și fratelui ei să-i arate lui Avraam ”bunătate și adevăr”, dând-o pe Rebeca de soție fiului lui Avraam (Gen.24:49).
Istoria lui Iacov este plină de peripeții, de primejdii și de biruințe, pe care el însuși le recunoaște ca venind de la Dumnezeu. Ajuns înapoi în Canaan din lunga lui călătorie prin Mesopotamia, Iacov îi spune cu recunoștință aceste cuvinte lui Dumnezeu, care de la început îi promisese că va fi cu el: ”Eu sunt prea mic pentru multele bunătăți și pentru tot adevărul cu care l-ai tratat pe robul tău.” (Geneza 32:10. Traducere după textul ebraic). Este foarte important, pentru ceea ce va veni mai târziu, să reținem că Iacov recunoștea și era recunoscător lui Dumnezeu pentru ”bunătatea și adevărul” Lui.
Acum ne apropiem de istoria lui Iosif. Iacov a avut doisprezece fii, între care zece erau mai în vârstă. Iosif era mai tânăr, era al unsprezecelea și era favoritul tatălui său. Faptul acesta i-a creat lui Iosif probleme cu frații lui mai mari, care erau geloși față de acest tratament special. Adăugăm la aceasta faptul că Iosif era mai exigent, mai moral în comportamentul lui și-i spunea tatălui său lucrurile rele pe care le vedea la frații săi și le auzea de la ei. O dușmănie s-a dezvoltat în inimile celor zece față de fratele lor. Ei erau ciobani și petreceau mult timp cu oile lor în câmp, departe de familie. Iosif, fiind mai tânăr, era încă acasă. Uneori, Iacov îl trimitea pe Iosif să le ducă de mâncare fraților lui la câmp. Aceștia au făcut planul să se scape de tânărul acesta care îi deranja prin tot ce reprezenta el.
Într-o vizită a lui Iosif la frații lui, aceștia l-au legat și l-au vândut unor străini care mergeau în caravană spre Egipt. Să ne gândim la actul acestor așa-ziși frați. Ei știau că cei la care l-au vândut îl vor duce în Egipt și acolo îl vor vinde în piața de sclavi. A fi vândut ca sclav și a trăi ca sclav era cel mai oribil lucru care i se putea întâmpla unei ființe umane. Sclavul înceta să mai fie om și devenea un simplu animal, la dispoziția stăpânului său, care putea face cu el tot ce voia, inclusiv să-l tortureze și să-l ucidă.
Nu-i de mirare că Iosif a plâns și s-a rugat cu strigăte și cu gemete de disperare ca frații lui să nu-i facă o asemenea monstruozitate. Dar inimile lor erau împietrite și nu le-a păsat de vaietele lui, ci au lăsat să fie dus la ceva mai teribil decât moartea. Răutate mai mare ca aceasta cu greu poate fi imaginată!
Frații lui i-au reținut haina specială pe care i-o făcuse tatăl lui, au înmuiat-o în sângele unui animal și au dus-o la tatăl lor și i-au spus că, în mod evident, l-a ucis un animal sălbatic. Nici jalea tatălui nu le-a mișcat inimile: pentru ei capitolul Iosif era închis, cum credeau ei, pentru totdeauna.
Ajuns în Egipt, Iosif a fost vândut ca sclav. Fiindcă era tânăr, era sănătos, și părea inteligent, l-a cumpărat un funcționar de rang înalt din administrația lui Faraon, pe nume Potifar. Într-adevăr, Iosif s-a dovedit a fi dotat în mod excepțional, a învățat repede limba egipteană, a învățat tot ce putea despre viața în casa noului său proprietar și a intrat în favorurile acestuia, care i-a încredințat administrația întregii gospodării și l-a pus să locuiască chiar în casa lui.
Unele femei din vremea aceea aveau sclavi pe care îi foloseau ca amanți. De ce nu? Sclavul era un instrument pe care-l puteai folosi cum voiai tu. Desigur, o femeie căsătorită nu putea face un asemenea lucru, deoarece aceasta at fi fost o infidelitate față de soț. Dar soția lui Potifar era perversă, și-a pus ochii pe Iosif și a planificat să trăiască cu el. Iosif, știa că un asemenea act este imoral, este nepermis în orice cultură, și este condamnat de zei. El s-a gândit la Dumnezeul despre care l-a învățat mama lui și a respins cererea soției lui Potifar: ”Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Femeia, jignită de respingerea unui sclav, s-a plâns soțului ei că sclavul acesta, Iosif, a încercat să o violeze!
Stăpânul putea să-l ucidă fără nici o formalitate. Ciudat, însă, cu toată furia lui, el nu l-a ucis pe Iosif, ci l-a trimis în închisoarea în care erau ținuți ”întemnițații împăratului”.
Șeful închisorii a văzut și el că Iosif este un om cu înzestrări administrative și cu o înaltă ținută morală și l-a luat lângă el, să-l ajute la administrarea închisorii. Dar totuși,Iosif stătea cu ceilalți deținuți și mânca pâinea amară a pușcăriașilor.
Perioada în care a fost sclav și perioada în care a fost în închisoare au totalizat treisprezece ani! Toate acestea fiindcă frații lui au fost niște ticăloși fără inimă și l-au vândut în sclavie! Câtă amărăciune trebuie să fi fost în inima lui Iosif în toți anii aceștia pentru că proprii lui frați au fost atât de răi față de el!
După treisprezece ani, intervine o răsturnare de situație cu totul și cu totul neașteptată: Iosif interpretează corect visele a doi miniștri ai lui Faraon care au ajuns colegii lui de închisoare, apoi ajunge să îi spună lui Faraon ce a visat și ce înseamnă visurile lui. În consecință, Faraon îl scoate din închisoare și-i dă o poziție care echivalează cu cea de prim-ministru, cu sarcina ca în șapte ani să adune grânele excedentare, în vederea anilor de secetă prevestiți de visele lui. Faraon îi alege și o fată frumoasă din anturajul regal și i-o dă lui Iosif de soție.
Iosif este, practic, readus la viață. Și nu orice viață, ci o viață în înalta societate de la curtea unuia dintre cei mai mari suverani ai lumii din acea vreme! Viața aceasta nouă, în luxul și în pompa de la curtea regală, nu pot să șteargă pentru Iosif amintirea amară a fraților lui. El știe că peste șapte ani, când se va instala seceta și va veni foametea și va cuprinde și țările învecinate, frații lui vor trebui să vină și ei în Egipt ca să cumpere grâne!
Aceasta înseamnă că vor sta în fața lui și el îi va avea în mâinile lui. Ce le va face el atunci? În lumea în care trăia Iosif, răzbunarea era nu numai permisă, ci era un fel de lege nescrisă dar obligatorie: erai obligat să faci ”dreptate”, să răsplătești tot răul care ți s-a făcut, să-i faci să sufere pe aceia care ți-au produs treisprezece ani de mizerie de nedescris în sclavie și pușcărie. Nimeni nu se aștepta la altceva decât la ”justiție”, la a plăti răul cu un rău echivalent! Durerea lui lăuntrică cerea acest lucru și societatea din acea vreme aștepta să facă un asemenea lucru.
Dar Iosif era diferit! Cu totul diferit! El arată acest lucru într-un mod ciudat: când i se naște primul copil, el îi pune nume luat din limba lui, pe care nimeni nu o înțelegea în jurul lui: ”Manase”, care înseamnă ”uitare”. De ce a făcut el lucrul acesta? El însuși o spune: ”Căci Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele și toată casa tatălui meu:” ”Casa tatălui meu” însemna ”frații mei:” Cu alte cuvinte: Dumnezeu mi-a șoptit să uit tot necazul pe care mi l-au produs frații mei!
Imaginați-vă situația creată. Iosif venea la leagănul copilului său și spunea: ”Bună dimineața, Uitare! Hai să te iau în brațe, Uitare! Hai să te sărut, Uitare! Ce frumos ești, Uitare! O, cât de mult te iubesc, Iertare!” Și aceasta în fiecare zi, în fiecare zi! Schimbarea de la uitare la iertare s-a întâmplat cu siguranță în procesul acesta!
Acesta era procesul de curățare lăuntrică a lui Iosif, curățare de resentimente, de amărăciune, de dușmănie, de dorința de răzbunare!
Când Iosif a avut al doilea copil, i-a pus iarăși un nume ebraic, a cărui semnificație să o înțeleagă tot numai el: ”Efraim”, care înseamnă ”rodire”.
Iosif explică din nou: ”Căci Dumnezeu m-a făcut roditor în țara întristării mele.” (Geneza 41:51-52). Despre ce rodire vorbește el aici? Despre faptul că a făcut doi copii? Acest lucru ar fi prea mic pentru un om de statura lui Iosif. El se gândea mereu la ce se va întâmpla când vor sta în fața lui cei zece frați ai lui care i-au produs atâta suferință. El nu le va răspunde cu aceeași monedă. El nu se va răzbuna pe ei. El le va da dragostea lui, le va da de mâncare, lor și familiilor lor, le va salva viețile și prin aceasta își va salva propriul lui popor, propriul lui viitor!
Prin numele celor doi copii, Iosif înțelegea că Dumnezeu îi șoptește să fie altfel, altfel decât toți cei din jur, altfel decât întreaga societate a acelei vremi, altfel decât erau toți oamenii din vremea aceea. El știa că Dumnezeu vrea ca el să stabilească un nou model, și el accepta să-și calce pe pornirile lui sălbatice și să arate un alt fel de a fi al unei ființe umane!
După șapte ani de libertate și de administrator al economiei egiptene, Iosif își vede cealaltă parte a profeției împlinită: începe seceta și începe cerința după grâul din depozitele regale. Probabil că a mai trecut un an până când și cei din Canaan, inclusiv frații lui Iosif au venit în Egipt să cumpere grâne. În sfârșit, a sosit momentul mult anticipat: frații care l-au vândut în robie stăteau în fața lui. Iosif a prelungit momentul acesta cu tot felul de proceduri diplomatice. Moise povestește aceste prelungiri pe patru capitole! Îndemn pe cititorul meu să citească acele relatări în Geneza 42-45. În cele din urmă, în sala de audiențe a primului ministru, singur cu frații lui, Iosif se descoperă fraților lui. ”Eu sunt Iosif, fratele vostru pe care l-ați vândut ca să fie adus în Egipt.”
Pentru frații lui, vestea aceasta nu era una care să le producă bucurie, ci dimpotrivă, le-a produs un șoc puternic și o spaimă indescriptibilă: în fața lor era acela pe care ei l-au vândut ca sclav; după toate regulile și așteptările umane, acum era momentul ca el să le plătească tot răul pe care li l-au făcut! Era vai de ei!
Iosif s-a grăbit să-i liniștească: Nu vă fie frică! Eu văd că prin faptul că voi m-ați vândut, Dumnezeu m-a trimis aici ca eu să vă salvez de foamete și de pieire!
Oricât le-a explicat el modul în care a lucrat Dumnezeu prin răutatea lor și a pregătit salvarea întregii lor familii, ei n-au putut să accepte că atitudinea lui este cu adevărat un act de imensă bunătate. Mult mai târziu, după așezarea în Egipt și după moartea tatălui lor, ei tot discutau între ei și așteptau momentul când Iosif va trece la răzbunare. Actul lui de bunătate era dincolo de posibilitatea lor de înțelegere!
Ceea ce vrem noi să scoatem aici în evidență este atitudinea tatălui lor, a lui Iacov. După bucuria lui că fiul lui favorit trăiește și a ajuns într-o asemenea poziție și după ce s-a așezat cu familia într-un ținut mănos din Egipt, el vedea ce face Iosif și, desigur, medita la bunătatea lui cu totul ieșită din comun. O asemenea bunătate nu exista între oameni! Numai Dumnezeu i-a arătat, lui personal, o asemenea bunătate! El Îi spusese lui Dumnezeu că a arătat față de el ”bunătate și adevăr”. Acum el vedea cu uimire că fiul lui arată față de frații săi ceea ce Dumnezeu i-a arătat lui! Momentul cel mai semnificativ are loc când Iacov este pe patul de moarte și-l roagă pe Iosif să nu-l lase să rămână în Egipt, ci să-l înmormânteze în patria lui, în Canaan. El însoțește această cerere cu cuvintele: ”Poartă-te cu mine cu bunătate și adevăr” (hesed și emet, Gen.47:9). Într-unul dintre cele mai grele momente din viața lui, Iacov îi spusese lui Dumnezeu că a arătat față de el ”belșug de bunătate și adevăr” (Gen.32:10). Acum, la sfârșitul vieții, el îi spune fiului său favorit și special aceleași cuvinte. El îi spunea de fapt: Eu văd în tine caracterul lui Dumnezeu!
Analizând modul în care a compus această relatare a istoriei lui Iosif, înțelegem că Moise ne transmite mai multe constatări și revelații ale sale. Întâi, în mijlocul celei mai cumplite răutăți umane, Dumnezeu este în stare să-Și formeze un om totalmente bun! În al doilea rând, secretul lui Iosif a stat în faptul că el L-a crezut pe Dumnezeu, care în tinerețe i S-a arătat în vis și i-a spus că el va avea un viitor glorios în planul lui Dumnezeu! Știind lucrul acesta, el I-a rămas credincios lui Dumnezeu și n-a cedat nici ispitelor tinereții, nici tendinței umane de ”a-și face singur dreptate,” ci L-a lăsat pe Dumnezeu să facă lucrul acesta. În al treilea rând, Iosif credea în suveranitatea lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu are putere peste toate națiunile și, deci, are putere să-i dirijeze viața și să i-o împlinească într-un mod dincolo de imaginația omenească.
Iosif este purtătorul mesajului principal pe care vrea scriitorul Moise să ni-l transmită prin opera lui numită ”Geneza”: Indiferent cât de rea este societatea din jurul tău, tu te poți ridica deasupra ei și poți să fii bun și adevărat, așa cum bun și adevărat este Dumnezeu!
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.