Mina Ianovici - Nu mai caut fericirea, caut să îmi împlinesc menirea

Când eşti tânăr încă mai crezi că lucrurile în viaţă pot fi aşa cum îţi doreşti. Şi teoretic, doar teoretic, atunci când viaţa noastră se desfăşoară cum ne dorim suntem fericiţi. Toţi credem privitor la noi înşine că merităm să avem ceea ce ne dorim, iar în privinţa altora avem ceva dubii.

În momentul în care apar probleme, mai mari sau mai mici, care ne tulbură confortul fizic, sufletesc, social, percepem omul sau lucrul, împrejurarea care se interpune între noi şi fericire ca pe ceva duşmănos, care atentează la dreptul nostru şi facem greşeli, reacţionăm rău: ţipăm la copilul nostru care ne supără, ne enervăm, ne tulburăm pentru că el este cel care ne răpeşte fericirea de a avea un copil bun. Ne purtăm rău uneori cu soţul sau soţia, pentru că ne-am fi dorit să fie altfel, mai bun, mai frumos, mai deştept, mai harnic, mai calm, mai grijuliu şi ne răpeşte fericirea de a avea soţul sau soţia la care am visat. Îi înţepăm sau îi comentăm pe cei cărora Dumnezeu le-a dat ce am fi vrut să ne dea nouă, pentru că simpla lor existenţă ne face să ne simţim mai puţin bine şi mai puţin importanţi. Răspundem urât celui care ne vorbeşte urât pentru că ne-a atacat imaginea de care avem nevoie pentru a fi fericiţi. Ne supărăm atât de tare când ne îngrăşăm, nu atât pentru sănătate, cât pentru faptul că acele kilograme în plus se interpun între noi şi imaginea noastră despre fericire. Suntem nemulţumitori şi cârtitori pentru că ni se pare că ar fi fost drept să nu ne lovim de greutăţi, să nu ne doară, să nu suferim.

În momentul în care scopul vieţii omului este fericirea personală se fac greşeli multe, şi mari, şi mici. La tot pasul vom avea provocări de a reacţiona rău şi vom ceda multora dintre ele. Gândurile noastre vor fi de multe ori duşmanii noştri. Ne vom pierde în „de ce-uri”:de ce tocmai eu?, de ce tocmai mie?, mai bine nu mă năşteam, mai bine aş muri, Dumnezeu nu a avut grijă de mine, etc. O mulţime de întrebări nebune vor primi răspunsuri pe măsură...nebune şi ele. Ne pierdem tăria spirituală, echilibrul, pacea, eşuăm în faţa oamenilor şi în faţa Lui Dumnezeu, trecem frustraţi pe lângă binecuvântările pe care Domnul le-a pregătit pentru noi, dacă am fi răbdat ispita şi am fi fost credincioşi.

Soluţia este să trecem de la căutarea fericirii pământeşti (care, să fim serioşi, e o noţiune coborâtă din basme, nu din realitate) la împlinirea menirii pe care Dumnezeu a dat-o fiecăruia pe pământ, aceea ca, acolo unde este, să împlinască binele, voia Lui Dumnezeu. Sfinţii sunt sfinţi şi pentru faptul că nu caută fericirea personală.Să ne trezim dimineaţa şi să ne gândim că menirea noastră pe pământ este să facem cât mai mult bine în toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le pune în faţă. Dacă apare un coflict, să căutăm să fim oameni ai păcii, oricât ne-ar costa. Dacă cineva ne ceartă şi ne nedreptăţeşte, să punem pacea şi bucuria lui mai presus decât bucuria noastră. 

Să nu ne mai gândim la bucuria pe care omul acela ne-a răpit-o purtându-se rău cu noi. Să ne gândim la ce la putem oferi altora din ce avem: să oferim timp, cuvinte, obiecte, rugăciuni, lacrimi, zâmbete şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească. De data aceasta să nu” încercăm”, să reuşim. 

Să nu ne mai intereseze dacă suntem sau nu fericiţi, să ne împlinim menirea, iar bucuria pe care o vom simţi nu va putea fi clătinată de vorbe, de evenimente, de fapte. Să fugim de tot ce ne-ar putea face să gândim altfel, să fugim de informaţiile ieftine din ziare, de tolăneala din faţa televizorului, cu toată decadenţa pe care o revarsă el în minţile noastre, de îmbuibare, de vorbe fără rost, de distracţii de tot felul, care Îl întristează pe Dumnezeu. Confotul şi împlinirea plăcerilor moleşesc spiritul şi îl separă de divinitate. Să căutăm să nu ni se mai pară nedrept când suntem jigniţi, când pierdem, când viaţa e invers de cum ne-am fi dorit. Să căutăm să ne împlinim menirea şi în acesta vom găsi un fel autentic de fericire, care după ce intră în suflet rămâne acolo. 

Să fim înţelepţi,

Mina Ianovici