Horia Roman Patapievici: „Uităm că lumea în care trăim nu este doar a politicii, care ne deprimă și îngrijorează, ci și lumea în care viața noastră e o permanentă sărbătorire a darurilor lui Dumnezeu”

Sunt mai mult de șase ani de când s-a retras din viața publică și vreo opt de când a refuzat să mai scrie vreun text civic. Pentru că Horia Roman Patapievici a trăit personal ceea ce numește anii urii, în care ura pentru el, numit unul dintre „intelectualii lui Băsescu”, ajunsese la apogeu. Despre experiențele acestea s-a hotărât să vorbească public într-un volum pe care l-a numit chiar așa, Anii urii, și care va apărea la Humanitas.

Dialogul nostru a pornit de la „Anii urii” și s-a încheiat cu o discuție despre Paradis – temă abordată în cel mai nou volum al său, publicat recent de Humanitas, deși „e greu să scrii un Paradis când toate aparenţele te îndeamnă să scrii o apocalipsă”. Între cele două „borne”, am vorbit despre resorturile urii și cei care o pun în funcțiune, despre România și clasa ei politică, în an centenar, despre naționalism și patriotism, despre pericolele care ne amenință țara și Europa, despre corectitudinea politică și ideologii ce riscă să deconstruiască Europa.

Continuarea pe www.putereaacincea.ro

INTELECTUALI „DE DREAPTA“ versus REFERENDUM

Propunem în cele ce urmează o privire critică aruncată asupra comportamentului comunicațional pe tema Referendumului pentru Căsătorie al marii intelectualități care se pretinde „de dreapta”, „conservatoare” sau chiar „creștină”.

Departe de a fi o „înfierare”, o punere la gazeta de perete sau o demonizare a celor menționați în articol, procedee pe care le dezavuăm, demersul nostru propune o discuție în spirit critic, sine ira et studio.

Ca observație generală, cu câteva excepții pe care le-am punctat ca atare, tabăra intelectualității „de dreapta” și „conservatoare” s-a comportat lamentabil prin comparație cu intelectualitatea activistă progresistă. Dacă în tabăra #boicot intelectualii progresiști au avut o prezență constantă, polemică, combatantă, pentru promovarea agendei LGBT și împotriva susținătorilor Referendumului, în tabăra conservatoare am înregistrat numeroase defectări rușinoase, lașități mascate sau absențe grăitoare.

Considerăm că momentul Referendumului pentru Căsătorie a reprezentat un context cu o miză morală și spirituală foarte ridicată. A fost un examen – inclusiv pentru marea intelectualitate „de dreapta”. În același timp, au existat și poziționări surprinzătoare, într-un sens pozitiv, din partea unor intelectuali care nu aveau nici o legătură cu temele conservatoare sau cu BOR.

Andrei Pleșu, cultivat asiduu de numeroase figuri clericale ale BOR, s-a poziționat, în mod deschis, împotriva Referendumului pentru Căsătorie, în timpul campaniei și de-a lungul Referendumului. El a scris, într-unul din momentele cu miză enormă (chiar înaintea votului din 6-7 octombrie), că întrebarea de la Referendum ar ascunde o intenție ascunsă a lui Liviu Dragnea. Ulterior, dl Andrei Pleșu a revenit, comparând, printr-un sofism ieftin, inițiativa celor 3 milioane de cetățeni cu un referendum propus de Ceaușescu: „Dacă Ceauşescu propune un referendum despre obligativitatea de a ţine post de două-trei ori pe săptămână, ne repezim, creştineşte, să-l susţinem, lăsând deoparte faptul că, pentru el, postul nu e decât un mod de a cosmetiza penuria alimentară…”.

• Cătălin Sturza 🔴 Andrei Pleșu și-a pierdut, din păcate, orice credibilitate intelectuală și morală; și-a semnat și înaintat demisia, ca voce publică și formator de opinie...

Dl Andrei Pleșu este unul dintre intelectualii cu vederi foarte clare de dreapta, care a scris în ultimii ani cărți pe teme creștine – de la „Despre îngeri” la „Parabolele lui Iisus” – și de la care oamenii apropiați Bisericii s-ar fi așteptat, cel puțin, la o poziție nuanțată și argumentată pe tema Referendumului. Dl Pleșu a părut să fie în căutarea primului pretext pentru a se dezice public de tema Referendumului, și l-a găsit în ideea că întrebarea ar ascunde o intenție ascunsă. Un intelectual de anvergura sa a eșuat complet în a înțelege miza încărcată și departe de a fi doar locală a unei dezbateri despre căsătorie, părând că pune afilierile – mai mult sau mai puțin deschise – de grup politic mai sus decât valorile „de dreapta” sau creștine.

 Continuarea pe www.romanialibera.ro

Horia-Roman Patapievici 🔴 Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului (Un articol scris acum 10 ani, însă extrem de actual)

De curînd [articolul scris în sep. 2007], Asociația „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” a cerut Societății Române de Radiodifuziune să dispună oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru, care, împreună cu Imnul Național, este transmisă la începutul și sfîrșitul programelor zilnice ale posturilor publice de radio. Motivul invocat a fost încălcarea neutralității confesionale a statului. Cu acest argument, s-ar fi putut foarte bine cere și interzicerea Imnului Național, deoarece acesta, numindu-se „Deșteaptă-te române”, încalcă fără echivoc neutralitatea etnică a statului român și reprezintă o clară discriminare la adresa tuturor minorităților naționale, inclusiv cea maghiară. Deocamdată, însă, obiectivul pare a fi doar creștinismul.

În trecutul recent (noiembrie 2006), „Solidaritatea pentru libertate de conștiință” și-a legat numele de campania pentru scoaterea icoanelor din școli, inițiată cu câteva luni mai devreme de un profesor de filozofie din Buzău, care reclamă autorităților publice un lucru, pentru mine, straniu: acela că fetița sa (11 ani, elevă la un liceu) suferă traume psihologice ca urmare a faptului că e zilnic expusă imaginilor religioase creștin-ortodoxe. Motivul invocat de tată? Creștinismul ortodox „practică inferiorizarea femeii”, „afectează demnitatea personală a copiilor” și întreține o „atmosferă ostilă și degradantă”, care „periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Pe scurt, creștinismul ortodox ar avea asupra elevilor același efect ca abuzul sexual.

Această comparație nu apare în Petiția înaintată autorităților la 12 august 2006 de către profesorul de filozofie din Buzău, dar apare în mai multe rânduri expresia „abuzați”, atunci când petentul se referă la efectul avut de icoane asupra elevilor: or, întrucît petiția ne plimbă cu luxurianță pe toată harta legală a abuzurilor și discriminărilor, suntem forțați să admitem că termenul de „abuz” este, pentru eruditul autor, un terminus technicus: „abuz” și „copil” se asociază, în această literatură, numai sexual (de aceea mi-am permis asocierea). Oricum, în concepția autorului, precum și a tuturor celor care s-au asociat petiției, inclusiv a autorității numite Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (o instituție care a fost înființată de guvernul Năstase „pe șest”, fără a fi vreodată discutată oportunitatea existenței ei în Parlament, necum să se fi inițiat o dezbatere publică privind rațiunea ei de a fi), e limpede că imaginile religioase creștine îi abuzează pe copii. Pe scurt, icoanele reprezintă o instigare la ceva rău. (Semnatarii nu par să creadă că mesajele sexuale explicite ale aproape tuturor reclamelor ar dăuna elevilor, nici că vulgaritatea agresivă a majorității emisiunilor de divertisment ar constitui o problemă; ei se simt agresați de icoane, care au mesaj spiritual, care le displace, nu de vulgaritate, care are un altfel de mesaj, care însă le e pe plac, întrucît e pesemne în deplin acord cu antropoligia lor reducționistă).

Forumul Dialogos cu Horia-Roman Patapievici & Emil Bartoş la Arad

Horia-Roman Patapievici: Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul

Sunt două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca știre semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de audiență.

Presa occidentală, care reacționează imediat la orice persecuție, e indiferentă la persecuțiile împotriva creștinilor[1]. E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e normal să i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă, există coduri speciale de conduită. Dragoș Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui fenomen, constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar și când respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și când o apără. Îmi vine să spun: mai ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea, ceea ce pare de neiertat.

De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-și recunoască rădăcinile creștine și, în același timp, refuză să pună Islamului problema libertății, în ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de raportul dintre religie publică și libertate politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o știre din uciderea creștinilor, dar e obsedată de condițiile improprii de detenție ale celor suspectați de terorism, a fi creștin înseamnă a fi mai puțin om. În ochii lor, creștinismul este un defect, o formă de descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticreștin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciție a unui stat autoritar, trebuie să fie forța de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar și cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.

Continuarea pe www.inlinidreapta.net