David Lavric 🔴 Biserica care nu a vrut să moară…

După ce am aterizat în Vancouver am căutat repede cel mai experimentat om din zonă să-mi explice istoria bisericii pe care urma să o păstoresc și să mă îndrume pe cât se poate. Nu cunoșteam comunitatea, nu aveam familie în biserică, nici prieteni, și pe lângă toate acestea abia terminasem seminarul. Pastorala o știam de la tata, însă nimic mai mult. Aveam cu mine pe Manana, Evanghelia, câteva schițe studențești de predici și 2-3 cărți ce mai încăpuseră în geamantan. Eram singuri.

Respectiva persoană m-a informat rapid și fără tact că biserica este moartă și că venirea mea aici nu este nimic mai mult decât o ambiție a unora, și că am greșit că am ales să mă împiedic de unul singur de brazdele prea tari pentru spiritul meu copilăresc și proiectele naive. A plătit el consumația și ne-am despărțit.

Am început slujirea, de fapt nu am avut altă șansă. Fusesem aruncat de Dumnezeu într-un bazin în care dacă nu învățam repede să înot m-aș fi înecat într-o clipă. Așa lucrează Dumnezeu cu oamenii tari, nu stă prea mult la discuție, ăștia sunt foarte rezilienți în fața presiunilor Duhului și atunci pur și simplu îi aruncă în lucrare. Lucrarea în sine este forma prin care Dumnezeu îi prelucrează. Așa că pentru multă vreme am încercat doar să țin capul deasupra apei.

Pentru toți cei care cred că noi plecăm în diaspora pentru a avea o viață mai bună, îi provoc să vină în schimb de experiență. Aici lipsesc multe din elementele de acasă; lipsește coeziunea dată de geneza geografică, fiecare este din altă parte a României. Lipsește unitatea culturii bisericești, fiecare vine dintr-o altă biserică unde programul și cântările erau cu totul altele decât ale tuturor celorlalți. Lipsește omogenitatea etnică, suntem români într-o țară străină cu copii care nu sunt nici români și nici canadieni.

Pe lângă acestea, oamenii de aici sunt cu totul aparte. Unii dintre ei au călătorit săptămâni de zile în containerele vapoarelor, sau au stat închiși în lagăre până să ajungă aici, mulți și-au luat carierele de la capăt învățând o limbă nouă și luptându-se mereu cu handicapul de a nu fi fost născuți aici. Sunt oameni puternici, deștepți, ambițioși, pregătiți să lupte, informați și cu multe alternative. Bisericile locale au de multe ori predicatori și cântăreți mult mai buni decât ai românilor. Și din acest motive bisericile din diaspora trec prin schisme mult mai repede ca cele din țară; de multe ori o scânteie provocată de câteva cuvinte aspre poate să aprindă o lucrare de ani de zile.

Aici, una dintre cheile lucrării este să nu te lași prins în luptele de partide. Familiile sunt numeroase. Presiunea de a-ți asigura suportul uneia sau a alteia este ispititoare. Însă în momentul în care devii părtinitor îți și poți pregăti valiza de plecare...(adică ar fi bine să ți-o pregătești singur, este o chestiune de bun simț). Aceasta este sfatul pe care l-aș da tuturor celor care vin ca păstori peste ocean. Însă dacă faci așa rămâi singur, la fel cum ai fost când ai venit.

În primii ani de slujire am făcut doar ce știam de la tata. Am predicat mult și cât am putut de bine și de fidel față de textul biblic. Am predicat expozitiv (nu cred că există un fel de predicare mai eficient). Biblia spune că darul credinței vine prin auzirea cuvântului, iar cuvântul este auzit atunci când CUVÂNTUL este rostit și explicat. Am predicat poate mai mult de 100 de predici pe an și am încercat să păstoresc individual, pe fiecare în parte. Am făcut vizite pastorale atât de multe încât în anumite perioade petreceam mai mult timp prin casele altora, decât în casa mea. Am observat că mulți dintre păstori au pierdut disciplina păstoririi individuale, și nu doar ei, ci chiar și biserica; totuși Cristos după ce predica mulțimilor intra în casele oamenilor (a lui Petru, a lui Matei, a lui Simon) și le predica acolo, sub acoperișul lor. Tot timpul Cristos a ținut în echilibru cele două forme ale slujirii sale. Ar ajuta mult dacă am recupera pastorala. Cred că multe din problemele bisericii trebuie rezolvate direct în familii, înainte ca acestea să perturbe o întreagă congregație. Ca să faci asta, însă, te transformi în pompier. Dar pe mine nu mă deranjează; o fac cu bucurie (chiar dacă mai cârtesc pe alocuri), pentru turma care nu mai trebuie să se ardă din cauza unor chestiuni ce pot fi izolate.

De asemenea, trebuie să lupți pentru mărturia bisericii: să o construiești, să o repari și să o protejezi. După câteva rupturi sau conflicte publice este greu să mai inviți pe cineva la pocăință. Gurile rele ale credincioșilor răspândesc zvonurile mai repede ca orice instrument tehnologic (fiecare biserică are informatorii ei). Astfel, trebuie să ieși dintre ziduri și să corectezi percepția socială eronat formată sau să corectezi greșelile de atitudine. O soluție simplă este dezvoltarea colaborării cu bisericile evanghelice din zonă. Deoarece conflictele sunt aici, între acestea. Cândva în istoricul lor, cel puțin majoritatea credincioșilor au plecat din aceeași biserică mamă. Dar nimic nu este simplu... Uneori este mai grea colaborarea cu aceste biserici decât cu asociațiile seculare. Dar chiar și așa, merită încercarea și efortul deși unele generații nu vor mai ieși niciodată din pustie. Nu ne putem împăca de la distanță. Iertarea este o chestiune ce implică o apropiere geografică, o întâlnire.

Mai mult, nu trebuie uitați tinerii. Ei nu pot crește spiritual într-un mediu agitat (adică vor crește și se vor dezvolta devenind agitatori). Biserica este propteala care trebuie să rămână dreaptă pentru ca ei să fie drepți. Ei trebuie păstoriți individual. Unii au mai multe suferințe decât o întreagă biserică. Trebuie iubiți, căutați, îmbrățișați, iertați și ridicați. Mulți dintre ei se simt străini în biserica lor, pentru că, de fapt biserica este a părinților lor. Biserica trebuie să devină biserica generației de azi, fără a înceta a mai fi biserica generației de ieri. Dacă lipsesc copiii sau bătrânii de pe băncile unei biserici atunci trupul va fi dezechilibrat. Lăsați-i să se roage și să cânte în engleză, spaniolă, franceză sau portugheză, predicați-le în limba lor, și spuneți-le că biserica este și a lor, și că sunt parte din ea.

Și cu toate acestea, nu te aștepta să se întâmple minuni peste noapte. Minunile nu apar atunci când te descurci. Dumnezeu nu are nevoie de oameni care pot face slujirea în regie proprie (aceia nu se califică!). Slujirea bisericii lui Cristos nu este despre ce putem face noi prin Dumnezeu, ci despre ceea ce face Dumnezeu prin noi. Minunile vor apărea când nu poți de unul singur, și totuși rămâi credincios în lucrul încredințat.

Acum biserica este mai vie ca oricând. Nu este moartă și nici nu a fost vreodată. Două, trei vreascuri nu vor avea puterea să înece o întreagă pădure și în plus, noii brăduți care cresc se dezvoltă în pofida vreascurilor. Biserica este vie și va fi așa în veci de veci, pentru că nu este nici a mea și nici a lor... este a lui Dumnezeu. Să nu o mai revendicați. Să o lăsați să fie a lui Dumnezeu. Atunci apar minunile.

Am scris aceste rânduri pentru toți cei care slujesc, pentru cei care sunt la început, pentru cei descurajați și pentru toți cei care se grăbesc să îngroape biserica, dar și pentru mine, ca să-mi amintesc și să mă regăsesc peste ani cu aceeași inimă!

David Lavric