Ești
ateu și nu crezi în Dumnezeu? Ești un intelectual al cărui nivel de educație e
atât de mare încât te împiedică să crezi în Dumnezeu? Ești o persoană care
iubește viața imorală atât de mult încât nu ai timp să te gândești la Dumnezeu
ori la ce va urma după moarte?
Dacă
ești una dintre aceste persoane, te rog să citești cu atenție. Dar și noi
ceilalți care credem, pentru că materialul de astăzi, pe care îl voi discuta și
săptămâna viitoare, sunt sigur că vă va captiva.
Redau
pe scurt convertirea la creștinism a unui tânăr iranian, fost musulman, apoi
ateu, iar apoi un om cu îndoieli al cărui nivel de educație l-a împiedicat să-l
cunoască pe Dumnezeu.
Viața
lui imorală l-a îndepărtat și ea de Dumnezeu, până într-o zi, când, din
întâmplare, a citit în Matei 25 despre trădarea Mântuitorului. A fost momentul
în care a început sa gândească rațional, să citească Biblia aprofundat, să se
îndrăgostească de ea și să studieze cu amănunțit doctrina creștina.
La
31 de ani, în decembrie 2016 s-a încreștinat, îmbrățișând doctrina catolică,
ramura, spunea el, cea mai veche a creștinismului.
Încep
azi recenzia unei cărți de excepție publicată anul acesta și scrisă de
iranianul Sohrab Ahmari, From Fire, by Water, My Journey to the Catholic Faith
(Din foc, Prin apă, Călătoria mea la credința catolică). Lecturarea cărții de
207 pagini e lejeră, eu citind-o aproape în întregime călătorind cu avionul
luna trecută.
Convertirea
lui Sohrab la creștinism nu mai este o noutate de excepție. Explozia
creștinismului în lumea musulmană e bine cunoscută și periodic sunt publicate
cărți privind subiectul, cât și cărți care conțin mărturii personale despre
convertirea la creștinism a multor musulmani. Dacă în 1979, când Revoluția
Islamică a izbucnit în Iran, acolo trăiau doar 500 de creștini, astăzi numărul
creștinilor din Iran se apropie de un milion, majoritatea lor fiind
neoprotestanți.
Iar
unii dintre creștinii iranieni, în special tinerii care trăiesc în Occident, au
devenit scriitori prolifici privind adevărurile și atracția creștinismului
pentru ei, iar unii dintre ei sunt foarte activi online și pe Facebook.
Ahmari
s-a născut în Iran, în timpul Revoluției Islamice, într-o familie relativ
înstărită, tatăl fiind arhitect, iar mama profesoară. A fost singur la părinți.
Părinții erau musulmani, în sensul tradițional al cuvântului, dar
nepracticanți. Acceptau tacit Revoluția Islamică, dar în spatele ușilor închise
căutau scăpare pentru suflet și intelect în altă parte – în Occident. Prin
ziare, posturi de televiziune americane, posturi de radio străine, iar apoi
prin internet.
Educația
religioasă primita de Ahrami în școală nu s-a prins de el. Era bătăuș,
neascultător, dar, în anii adolescenței a început să discearnă o voce
interioară care îi spunea că nu se comportă cum trebuie. A ignorat acea voce
vreme de mulți ani, cu toate că ea era insistentă.
Sohrab
redă detalii interesante privind viața în Iran sub tirania totalitară a
islamiștilor, mai interesante pentru noi fiind raziile poliției moralității
publice iraniene prin cartiere ori pe plajele Mării Caspice vara, în căutare de
pornografie, alcool, droguri și pentru a asigura că femeile și bărbații rămân
separați în spațiul public, mai ales pe plajă.
Panourile
imense de pe plajele Mării Caspice aminteau femeilor să nu se dezbrace, iar
bărbaților să-și stăpânească ochii și simțămintele. De interes pentru noi ar fi
și detaliile privind traficul de vin făcut de creștinii armeni în Iran.
Anii
trec. Părinții lui Sohrab divorțează, iar mama lui se recăsătorește. Mama are
un frate în statul american Utah, unde locuiește de mulți ani. Fratele depune
cerere de imigrare pentru sora lui și Sohrab, mama divorțează din nou și după
patru ani de așteptare, Sohrab și mama aterizează în Țara Promisă: Statele
Unite. La vremea aceea Sohrab era adolescent.
Voi
continua recenzia cărții, sper, săptămâna viitoare.
Peter Costea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.