Franţa: fenomenul “infiltrării” islamiste în aparatul de stat. În Franţa există în prezent “teritorii cucerite de islamism” unde asociaţiile salafiste şi cele gerate de Fraţii musulmani impun un “eco-sistem” bazat pe noi reguli, inspirate de Coran, în ruptură cu societatea franceză...

“Franţa a ratat în ultimii ani integrarea imigranţilor”. Este o declaraţie făcută de ministrul francez de interne Christophe Castaner în contextul în care în Parlament are loc în după-amiaza aceasta o dezbatere pe tema imigraţiei. În paralel însă clasa politică este preocupată de fenomenul radicalizării islamiste şi al infiltrării serviciilor publice de către islamul radical, subiecte care revin în actualitate după atentatul comis joia trecută de un funcţionar chiar în sînul Prefecturii de poliţie de la Paris. Marţi opt octombrie, în prezenţa preşedintelui Emmanuel Macron, li se va aduce un omagiu oficial celor patru victime, trei poliţişti şi un funcţionar ucişi de Mickaël Harpon.

În presa franceză începe să fie utilizat un nou concept, dénislamisme, pentru înţelegerea acestei noi drame, pe care unii comentatori o califică drept o “afacere de stat”. Sensul acestui cuvînt ar putea fi definit cam aşa: negare a faptului că Franţa ar avea o problemă cu Islamul. În franceză déni înseamnă refuz de a vedea anumite aspecte ale realităţii.

Într-un editorial publicat în cotidianul Le Figaro, Alexis Brézet critică virulent o anumită “avangardă islamo-stîngistă aflată în război deschis împotriva civilizaţiei occidentale”. Această stîngă care pretinde că ar deţine monopolul moralei în politică, mai arată editorialisul de la Le Figaro, refuză în mod sistematic să asculte avertismentele lansatorilor de alertă în legătură cu ofensiva islamului radical în Franţa. Iar cei care au curajul să “vadă” realitatea sunt taxaţi de islamofobi, li se reproşează că ar încerca să stigmatizeze întreaga comunitate musulmană sau că ar incita la ură. Alexis Brézet critică în special unul din argumentele acestor “islamo-stîngişti” foarte influenţi în spaţiul mediatic. Din punctul lor de vedere, musulmanii s-ar afla azi în aceeaşi situaţie în care s-au aflat evreii, altfel spus musulmanii ar fi victime ale persecuţiilor. Ori, cine denunţă islamismul este considerat că îi atacă pe musulmani, deci riscă să fie calificat de-a dreptul de… nazist!

Mickaël Harpon, a cărui radicalizare islamistă a început cu zece ani în urmă, a lovit, prin crimele sale, într-un simbol situat în inima Parisului. Practic el a atacat, ca un “inamic din interior”, chiar instituţia însărcinată să-i apere pe francezi.

Si cotidianul de stînga Libération recunoaşte că ne aflăm în faţa unui fenomen extrem de grav, şi citează un înalt funcţionar cu următoarea constatare: “Ierarhia administrativă nu dorea să admită sindromul unei radicalizări în propriile sale servicii. A existat o dorinţă de minimizare a problemei”. Implicit, şi cotidianul cu simpatii de stînga recunoaşte deci dénislamisme-ul de care vorbeam mai sus. Libération evocă existenţa unui raport parlamentar realizat în iunie anul acesta pe marginea unor eventuale infiltrări islamiste în rîndurile celor 45 000 de funcţionari cît numără Prefectura de Poliţie de la Paris. Raportul semnala în jur de 15 persoane susceptibile să fie radicalizate. Mai rămîne întrebarea: dar pe ansamblul administriaţiei franceze? Oare cîte tentative de infiltrare există?

Salafiştii şi Fraţii musulmani par să beneficieze de surse de finanţare infinite pentru acţiunile lor. Si intervin peste tot acolo unde Franţa nu a reuşit să-i integreze pe străini, se le ofere locuri de muncă, să le insufle valorile republicane.

Giles Kepel, universitar francez care care studiază de 40 de ani mişcările islamiste şi jihadiste, arată în le Figaro că în Franţa există în prezent “teritorii cucerite de islamism”. Acestea sunt, în general, zone urbane unde asociaţiile salafiste şi cele gerate de Fraţii musulmani impun un “eco-sistem” bazat pe noi reguli, inspirate de Coran, în ruptură cu societatea franceză. Din aceste “enclave” provin şi “inamicii din interior”, care uneori trec la acţiune, cum a fost cazul şi cu Mickaël Harpon.   

Matei Vişniec

www.rfi.ro