După cum știți, caut să vă
informez cât mai mult privind subiectele care fie că nu apar în mass-media
românească, fie că sunt mai puțin discutate. Astăzi discut unul dintre ele:
rachetele supersonice și securitatea României. Subiectul de azi e sec, dar de o
importanță deosebită pentru noi toți.
Securitate României e
importantă, o valoare pe care am susținut-o întotdeauna. Dar un eveniment puțin
comentat în ultimele săptămâni și trecut cu vederea în presă, merită un scurt
comentariu și pe pagina mea de Facebook. Îl comentez, sper, pe înțelesul
tuturor.
Pe 8 decembrie 1987, Reagan și
Gorbacev au semnat The Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty, cunoscut, pe
scurt, după acronimul INF Treaty. El interzicea amplasarea de rachete nucleare
de către SUA și Uniunea Sovietică cu o distanță de bătaie de până la 5.500 de
km. În plus, cele două super-puteri s-au angajat să distrugă aceste tipuri de
rachete și să verifice reciproc distrugerea lor. Până în mai 1991, SUA și Rusia
au distrus aproape 2.700 de rachete, punând capăt astfel tensiunii nucleare și
pericolelor unui război nuclear între cele două țări.
Din acest tratat a beneficiat
și NATO, inclusiv România. În iulie anul acesta, SUA și NATO au anunțat
abrogarea tratatului pe motiv că Putin a amplasat rachete periculoase de tip
nou care nu erau prevăzute ori interzise în Tratatul INF original. Putin și-a
motivat decizia afirmând, în parte, că amplasarea de rachete americane în
Polonia și România, de tip THADD, l-au influențat să facă asta.
Ca de obicei, marile puteri se
blamează reciproc, dar întrebarea pentru România e: noi cum ne situăm în
privința asta și cum suntem afectați? Cum ne asigurăm securitatea națională?
Puțini dintre noi știu, însă,
că armele nucleare deja au început să devină „obsolete", adică „depășite”.
O nouă armă si mai letală, mai rapidă și precisă decât rachetele nucleare sunt
rachetele supersonice, cunoscute în strategia militară cu numele de „hypersonic
missiles”.
Aceste rachete pot zbura cu o
viteză de 15 ori mai mare decât viteza sunetului, adică până la 11.400 de mile
pe oră (18.000 de km/h). Ajung la destinație, în colțurile cele mai îndepărtate
ale lumii, în doar câteva minute (ori cel mult 15 minute), nu pot fi detectate,
nu pot fi auzite și explodează doar odată ce își ating ținta. Pe moment, nu
există nici un scut tehnologic capabil să le oprească. Ele pot zbura 12 până la
50 de mile deasupra pământului și pot lovi cu acuratețe o navă purtătoare de
avioane de la o înălțime de 30 de kilometri, fără să fie detectate.
Efectul e devastator și
catastrofic. Racheta își atinge ținta cu un impact de 1.150 de mile pe oră
(adică 1.850 de km/h) și nici o clădire sau scut de metal nu o poate opri.
Rachetele de acest tip pot fi lansate dintr-o bază obișnuită, de loc
sofisticată, care conține un „wind tunnel" care propulsează aer cald la o
viteză de 18 ori mai mare ca viteza sunetului.
În timp ce SUA și, implicit,
NATO sunt cu un pas înaintea țărilor care dezvoltă aceste tipuri de rachete,
Rusia și China nu sunt prea în urmă. Putin a anunțat recent că Rusia deține 2
rachete supersonice care pot atinge SUA în 5 minute dintr-un submarin ancorat
în apele internaționale. Iar China a anunțat, tot recent, că a testat o rachetă
supersonică care poate atinge teritoriul american Guam în câteva minute.
Cu toate acestea, aceste trei
țări nu au început să discute formarea unui tratat internațional care să
prevină proliferarea rachetelor supersonice ori folosirea lor în caz de
conflict armat. Dimpotrivă, competiția continuă, în anul fiscal 2019 SUA
alocând sume adiționale pentru dezvoltarea și amplasarea rachetelor
supersonice. Doar un singur test pentru lansarea unei rachete supersonice costă
180 de milioane de dolari.
Chiar și Japonia analizează
posibilitatea dezvoltării rachetelor supersonice, justificând agresiunea Coreei
de Nord. Japonia nu poate dezvolta arme nucleare datorită dezarmării ei după al
Doilea Război Mondial, dar restricțiile de acum aproape 70 - 75 de ani nu se
aplică rachetelor supersonice. Japonia speră să aibă rachete supersonice gata
pentru a fi testate până în 2025.
Spus românește, am căzut din
lac în puț. Lumea a înarmată cu tot felul de arme până în dinți. Încetarea
Războiului Rece nu a dus la „mileniul păcii” la care ne așteptam. Poate într-un
fel stăm și mai rău. Dacă atunci marile superputeri au convenit tratate pentru
prevenirea războaielor nucleare, pe moment nu există niciun cadru, fie oficial
ori neoficial, care să prevină atacuri ale rachetelor supersonice.
Securitatea României nu mai
poate fi asigurată doar de români, la nivel național, așa după cum nici o țară
nu poate să-și asigure securitatea de una singură, cu excepția puterilor
militare actuale (SUA, Rusia și China). Nici nu avem banii să o facem de unii
singuri. În consecință, în contextul strategic actual, sfatul cel mai bun e ca
România să continue să-și mențină locul în NATO și să continue să beneficieze
de securitatea colectivă de care beneficiază toți membrii Organizației Nord
Atlantice.
Subiectul de azi e de mare
actualitate și cât se poate de serios. A fost discutat mai pe larg în articolul
recent publicat în New York Times Magazine, Hypersonic Missiles Are
Unstoppable. And They're Starting a New Global Arms Race. Îl puteți citi aici: www.nytimes.com
Peter Costea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.