Masă rotundă "Și dacă viitorul Bisericii depinde de trecutul ei?" la Oradea

Istoria Bisericii nu e o poveste despre credincioși morți și fapte uitate din trecut, ci e ca o oglindă fermecată: are efecte asupra celui ce privește cu atenție la ea. Platforma Decenu.eu vă invită sâmbătă, 15 februarie, de la orele 17.00 la o masă rotundă (cu transmisie live) despre foloasele pe care le putem trage dacă știm cum au trăit alți creștini în lume, înaintea noastră. Invitații noștri vor fi: Alexandru Nadaban, Ciprian Simut, Florin Tomoioagă (Anca Tomoioaga) și Corneliu Simuț, iar moderator, Teofil Stanciu.

Fiindcă dorim să avem o întâlnire interactivă, publicul este încurajat să pregătească întrebări legate de subiect. Cu acest prilej va fi lansat și un curs online de Istoria Bisericii, susținut de Ciprian Simuț, doctor in teologie. Cursul își propune să ofere o viziune de ansamblu asupra evenimentelor și actorilor implicați.

Teofil Stanciu 🔴 Evanghelicii români față cu viitorul

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Continuarea pe www.convergente.ro

Teofil Stanciu 🔴 Creștinismul înregimentat/subordonat politic are efecte nedorite

În primul rând, suspendă orice dorință/nevoie de a înțelege realitatea, orice analiză serioasă și pune în loc activismul, combativitatea, argumentul întotdeauna partizan și belicos, logica războiului. Nu stârnește nici măcar o nedumerire faptul că în sfera teologiei sunt introduse ilicit argumente politice sau justificări sofistice. Fundamental, argumentul se reduce la "cine ne ajută pe noi este în mod aprioric și incontestabil bun, iar cine nu ne ajută pe noi este prin definiție rău".

Odată adoptată această logică (această paradigmă pseudoteologică), păcatul și virtutea, binele și răul sunt discutate nu în termenii biblico-teologici legitimi, ci după o cazuistică oportunistă, care, în esență, te obligă iarăși să te poziționezi partizan. Oricine încearcă să numească răul rău este invitat să compare răul cu diverse variante de rău real sau potențial din tabăra adversă. În mod just, când cineva face un lucru rău, faptul ar trebui sancționat ca atare, nu comparat cu răul altuia (fiindcă asta nu face ca răul cuiva - fie el și aliat de nădejde - să devină bine). Eventual, poate fi explicat, dar nu scuzat după o etică teleologică.

Obligația de a opera mereu pe front, mereu în focul luptei reduce mult capacitatea de a înțelege vremurile și de a reevalua mizele. Există un fel de obligație de a nu vedea nimic bun la celălalt. Nu o dată, în război unii mor din vina propriilor camarazi. La fel și în politică, sunt adesea sacrificați unii pentru Cauză. Iar Cauza este una ce ține de imanent, de lumea asta și de logica politică.

Biserica și Împărăția lui Dumnezeu sunt mereu în război, dar nu într-unul împotriva oamenilor, ci unul pentru câștigarea oamenilor, pentru recuperarea lor de sub influența adversarului. Or politica încreștinată - așa cum e practicată ea în prezent - antagonizează și polarizează oamenii, suspendând logica misionară în care funcționează legitim creștinismul și înlocuind-o cu logica jocurilor de putere în care politicul capătă virtuți răscumpărătoare.

Paradoxal, tocmai cei care cred cel mai puțin în virtuțile împărățiilor lumești par să investească disproporționat de multă energie și încredere în promisiunile unei soluții politice conservatoare. Nu puțini leagă însuși viitorul creștinismului de factorul politic.

Nu în ultimul rând, creștinismul devenit ideologie politică dezgustă și îndepărtează "spectatorii". Evident, pot fi invocate diverse explicații, dar prima și cea mai puțin convenabilă este tocmai ideologizarea credinței, instrumentalizarea ei politică și obținerea de beneficii de pe urma anumitor poziționări politice sub pretexte religioase.

Asocierea dintre politică, putere și bani reprezintă un cocteil deosebit de periculos pentru creștinism, care a mai trecut pe aici, cu consecințe extrem de complexe și nicidecum exclusiv pozitive. Or această asociere și riscurile aferente ei nu-și găsesc niciun loc în discursul creștinismului înregimentat politic, pentru care există un singur principiu călăuzitor: "noi/ai noștri sunt(em) mai buni decât ei/ai lor".

Vigilența în astfel de contexte nu este facultativă, nici măcar la nivel de comunitate eclezială, darămite în treburile "lumii". Iar îngăduința față de derapajele aliaților este la fel de blamabilă ca orice tăcere complice (complicitățile ortodoxe cu regimurile comuniste, complicitățile bisericilor sud-africane cu regimul de apartheid, complicitățile bisericilor din sudul Americii cu sclavagismul etc.). Și cred că e legitim și posibil ca, indiferent de afinitățile inevitabile cu un partid sau altul, creștinii și chiar instituțiile bisericești - fără să îmbrățișeze un păgubos mesianism politic, atenție! - să denunțe acțiunile sau deciziile, declarațiile și strategiile care impun o poziționare critică.

Politicianul sau partidul care beneficiază un la un moment dat de un capital de simpatie printre creștini ar trebuie să știe că nu primește un cec în alb și că nu se poate folosi de această simpatie ca de un paravan pentru a-și face mendrele în alte sfere ale puterii, câtă vreme se poartă bine cu biserica și valorile (selectiv alese) creștine, mizând pe o tăcere interesată a "aliaților" creștini.

Se mai poate face politică în aceste condiții? Cred că da. Însă fără a sacrifica adevărul și teologia pe altarul politicii (dar și fără a le impune politicii ca absoluturi de instituit la niveld e societate prin legi). Păstrând integritatea și distincția acestora. De observat aici și faptulc că există mai multe perspective (toate argumentate teologic și biblic) în privința implicării în politică a creștinilor și au existat mereu în istoria Bisericii. Iar obsesia asta a perspectivei unice, a unor atitudini unice posibile reprezintă o formă de totalitarism și o încercare de manipulare ce iarăși ies din sfera legitimă de manifestare a spiritualității creștine.

O întrebare rămâne, din punctul meu de vedere: poate susține creștinismul, în contextul actual în care polarizarea și antagonizarea sunt folosite programatic de către lideri de opinie, influenceri și media în general (fiindcă se traduce, ulterior, în clienți fideli și profit, în fani mereu ținuți în tensiune și exploatați afectiv până la epuizare), un alt fel de a face politică, mai puțin oportunist, mai critic, mai principial, mai independent față de partizanate și mai interesat de adevăr și de problemele sociale (indiferent dacă vin din "stânga" sau din "dreapta")? Sper că da. Cu toate că, în acest moment, pare să fie mai grav să fii de "stânga" decât dacă săvârșești aproape orice păcat sancționat de creștinism și biserică în mod tradițional.

Lansare de carte și sesiune de autografe la Editura Ratio et Revelatio Oradea

Despre mituri, ritualuri, hierofanii, experiențe și folosirea lor în cinematografie, fie pentru a-l pune pe om în fața întîlnirii cu transcendentul, fie a-l confrunta cu consecințele asumării unui mod de viață fără o direcție anume. 

Despre toate acestea, vor discuta autorul, Dionis Bodiu, invitatul său, Teofil Stanciu, și directorul general al editurii Ratio et Revelatio, Otniel Vereș.

Data: 15 Mai, între orele 18:00 - 19:00

Teofil Stanciu 🔴 Cum s-au întâlnit românii cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii”

Deși prea puțin cunoscut în România, revista Time l-a inclus pe William Franklin Graham Jr (alias Billy Graham) în lista celor mai influenți 100 de oameni ai secolului XX, clasament în care s-a situat pe locul 4. De asemenea, în sondajele Gallup, „Most Admired Men in the World”, Graham are 60 de prezențe în top 10, mai multe decât orice altă personalitate, în cei 71 de ani de când se efectuează acest sondaj.

A consiliat mai activ sau mai discret președinții americani de la Truman la Obama, fiind mai apropiat de Dwight D. Eisenhower, Lyndon Johnson și Richard Nixon. Supranumit „pastorul Americii” sau „papa protestant al Americii” (nume dat cu reproș), a fost invitat și consultat în momente-cheie ale istoriei recente a SUA. A întreținut relații de prietenie cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii, cu Johnny Cash sau cu Papa Ioan Paul al II-lea. Începând cu 1967 (Iugoslavia), a obținut permisiunea să viziteze mai multe țări din spatele „Cortinei de Fier”, ajungând și în România, unde, în anul 1985, a predicat în fața a peste 100 de mii[1] ascultători, inclusiv în lăcașuri de cult ortodoxe[2].

Activitatea sa îndărătul „Cortinei de Fier” rămâne însă una controversată. Deși o foarte importantă realizare într-un context politic extrem de ostil religiei, a fost privită cu nemulțumire de către anumiți reprezentanți ai bisericilor persecutate din țările comuniste. Unii îl considerau naiv, alții, trădător sau chiar „o unealtă a propagandei” comuniste, fiindcă nu a adus în atenția publică oprimarea creștinilor de către regimurile totalitare din țările vizitate.

Continuarea pe www.contributors.ro