Stă în firea lucrurilor să
ne obişnuim într-un anume fel şi să considerăm lucrurile normale după cum ne-am
obişnuit şi după cum am fost învăţaţi, iar atunci când vedem şi constatăm
comportamente, atitudini diferite de cum am fost obişnuiţi, reacţionăm ca şi
cum ceva anormal s-ar fi întâmplat.
Ar trebui să ne fie evident faptul că în
ultimele decenii s-a căutat şi se caută cu insistenţă să ni se schimbe felul de
a gândi, de a percepe, de a ne raporta la viaţă altfel decât omenirea a făcut-o
de mii de ani şi de faptul că se caută a ni se lua orice sprijin prin
mistificarea şi manipularea conceptelor despre Dumnezeu, adevăr, familie şi
despre viaţă în general. Aspectul acesta al mistificaţiei şi deformării
adevărului şi înlocuirea lui cu idei, nu doar năstruşnice ci de-a dreptul
aberante, este evident pentru oricine are ochi de văzut şi minte sănătoasă.
O întâmplare oarecum hazlie m-a făcut să
înţeleg mai bine cum oamenii sunt condiţionaţi cu multă subtilitate, în timp
schimbându-şi concepţiile vechi şi sănătoase despre viaţă, punând în loc noi
paradigme.
Mulţi dintre vecinii noştri au câini în
curţile lor. Într-o zi, la masă fiind cu soţia, am consumat o mâncare
delicioasă făcută pe un pui crescut la curte. De obicei aruncăm oasele la
gunoi, dar atunci mi-a venit ideea să le punem într-o pungă şi să le dăm
câinilor din vecini. Zis şi făcut. Surpriza a venit însă când m-am dus şi am aruncat
oasele înaintea câinilor. Prima lor reacţie a fost de satisfacţie, aruncându-se
asupra oaselor ca şi cum nu ar mai fi mâncat de câteva zile. Instinctul din ei
a simţit mirosul de carne, dar apoi, stupoare! Unul dintre animale a apucat
hămisit un os, l-a luat în gură de un capăt, ca şi pe o pipă, şi nu mai ştia ce
să facă cu el. Mă uitam şi nu-mi venea să cred! Gustul, mirosul, toate îl
atrăgeau, dar nu ştia ce să facă mai departe. Şi nu se punea problema că nu
putea mânca osul pentru că este un prichindel de pechinez, câinele acesta este
de talie mare, iar osul era mic. Mi-am dat seama imediat că problema era alta.
Câinele respectiv, deşi mare acum, nu mâncase în viaţa lui un os. Era obişnuit
cu deja cunoscutele boabe de la magazin.
Instinctele de câine erau în el, adevărata
hrană îl atrăgea, dar pur şi simplu nu ştia ce să facă atunci când a primit
această hrană. Îmi venea să râd văzând un câine zdravăn care ţine un os în gură
ca o pipă sau cum ţin copiii bomboanele pe băţ. El nu era obişnuit cu hrana
tare, deşi aceasta îl atrăgea.
M-am gândit atunci la hrana spirituală, la
cea adevărată, tare şi hrănitoare, şi la ce scrie în Evrei 5:11-14: “ Asupra
celor de mai sus avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-aţi
făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi
învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri
ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană
tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul
despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii
mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să
deosebească binele şi răul.”
Cu acei credincioşi, destinatarii
Epistolei către Evrei, şi cu siguranţă cu mulţi alţii de atunci şi până azi,
s-a întâmplat că s-au hrănit cu lapte, cu lucruri superficiale – de suprafaţă,
care nu pot asigura o hrană sănătoasă spiritual care să ducă la o maturizare pe
calea credinţei.