miercuri, 22 februarie 2017

Dan Bercian — Câinele şi dilema osului

Stă în firea lucrurilor să ne obişnuim într-un anume fel şi să considerăm lucrurile normale după cum ne-am obişnuit şi după cum am fost învăţaţi, iar atunci când vedem şi constatăm comportamente, atitudini diferite de cum am fost obişnuiţi, reacţionăm ca şi cum ceva anormal s-ar fi întâmplat.

     Ar trebui să ne fie evident faptul că în ultimele decenii s-a căutat şi se caută cu insistenţă să ni se schimbe felul de a gândi, de a percepe, de a ne raporta la viaţă altfel decât omenirea a făcut-o de mii de ani şi de faptul că se caută a ni se lua orice sprijin prin mistificarea şi manipularea conceptelor despre Dumnezeu, adevăr, familie şi despre viaţă în general. Aspectul acesta al mistificaţiei şi deformării adevărului şi înlocuirea lui cu idei, nu doar năstruşnice ci de-a dreptul aberante, este evident pentru oricine are ochi de văzut şi minte sănătoasă.

     O întâmplare oarecum hazlie m-a făcut să înţeleg mai bine cum oamenii sunt condiţionaţi cu multă subtilitate, în timp schimbându-şi concepţiile vechi şi sănătoase despre viaţă, punând în loc noi paradigme.

     Mulţi dintre vecinii noştri au câini în curţile lor. Într-o zi, la masă fiind cu soţia, am consumat o mâncare delicioasă făcută pe un pui crescut la curte. De obicei aruncăm oasele la gunoi, dar atunci mi-a venit ideea să le punem într-o pungă şi să le dăm câinilor din vecini. Zis şi făcut. Surpriza a venit însă când m-am dus şi am aruncat oasele înaintea câinilor. Prima lor reacţie a fost de satisfacţie, aruncându-se asupra oaselor ca şi cum nu ar mai fi mâncat de câteva zile. Instinctul din ei a simţit mirosul de carne, dar apoi, stupoare! Unul dintre animale a apucat hămisit un os, l-a luat în gură de un capăt, ca şi pe o pipă, şi nu mai ştia ce să facă cu el. Mă uitam şi nu-mi venea să cred! Gustul, mirosul, toate îl atrăgeau, dar nu ştia ce să facă mai departe. Şi nu se punea problema că nu putea mânca osul pentru că este un prichindel de pechinez, câinele acesta este de talie mare, iar osul era mic. Mi-am dat seama imediat că problema era alta. Câinele respectiv, deşi mare acum, nu mâncase în viaţa lui un os. Era obişnuit cu deja cunoscutele boabe de la magazin.

     Instinctele de câine erau în el, adevărata hrană îl atrăgea, dar pur şi simplu nu ştia ce să facă atunci când a primit această hrană. Îmi venea să râd văzând un câine zdravăn care ţine un os în gură ca o pipă sau cum ţin copiii bomboanele pe băţ. El nu era obişnuit cu hrana tare, deşi aceasta îl atrăgea.

     M-am gândit atunci la hrana spirituală, la cea adevărată, tare şi hrănitoare, şi la ce scrie în Evrei 5:11-14: “ Asupra celor de mai sus avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.”

     Cu acei credincioşi, destinatarii Epistolei către Evrei, şi cu siguranţă cu mulţi alţii de atunci şi până azi, s-a întâmplat că s-au hrănit cu lapte, cu lucruri superficiale – de suprafaţă, care nu pot asigura o hrană sănătoasă spiritual care să ducă la o maturizare pe calea credinţei.

     Am aşa un sentiment că azi marea majoritatea a creştinilor nu sunt obişnuiţi cu adevărata hrană ce duce la maturizare. Autorul epistolei continuă în Evrei 6:1-3: “De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu.”

     El ne îndeamnă să lăsăm unele lucruri începătoare, lăpticul duhovnicesc, pentru că dacă rămânem tot la el nu vom creşte spiritual. Acesta este: temelia pocăinţei de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu(!), învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata viitoare – veşnică. Şi apostolul spune că vom face lucrul acesta – adică le vom lăsa, dacă Domnul ne dă har.

     Uitându-ne la scena religioasă şi la hrana care se dă azi, putem constata cu uşurinţă că atât bebeluşilor spirituali cât şi celor de mai multă vreme în adunări, li se dă aceiaşi mâncare aproape tot timpul. Apostolul spune că şi credinţa în Dumnezeu este adevăr începător şi că lucrurile trebuie să meargă mai departe. Ce să mai vorbim despre botezuri? Înseamnă că sunt mai multe: cu apă, cu Duh şi cu foc. Cât se insistă azi pe botezuri! Cel puţin pe cel în apă (unii) şi pe cel cu Duhul Sfânt (alţii). Şi rămân o viaţă întreagă la acest lucru începător, dar considerându-se maturi spiritual. Au ajuns doctori în botezuri, dar nu merg mai departe. Apoi punerea mâinilor. În contextul lucrărilor miraculoase sunt teorii întregi cu punerea mâinilor – tot doctori în acest domeniu. Despre învierea morţilor ce să mai spun? Sunt unii care se numesc creştini şi nici măcar nu cred în aceasta! Deci nici lapte nu beau. Cum ar putea atunci creşte? Dar chiar şi cei ce cred în învierea morţilor nu trebuie să se oprească aici dacă vor să crească.
     Autorul Epistolei către Evrei spune lămurit că cei ce au rămas la acel stadiu de început „s-au făcut greoi la pricepere”. Şi dacă le dai un os, obişnuiţi fiind doar cu lăptic, nu vor şti ce să facă cu el, chiar dacă instinctual îi atrage.

     Eu cred că de aceea este astăzi atât de multă imaturitate spirituală, chiar în rândul evanghelicilor, a celor ce mărturisesc mântuirea doar prin credinţă, prin har. Ce să mai zic despre cultele aşa zis istorice: catolic şi ortodox? Foarte multe din învăţăturile lor de bază asupra cărora insistă la nesfârşit nici măcar nu sunt menţionate de autorul Epistolei către Evrei, nici chiar la capitolul învăţături începătoare. Formele, ritualurile, tradiţiile, sfinţii şi închinarea la ei şi la lucruri făcute de mâna omului nici nu pot fi încadrate la lapte duhovnicesc, darămite la hrană tare?

     Aceasta este starea grea a vremurilor noastre: imaturitatea spirituală. Şi aici ne-au adus şi cei ce ar fi trebuit să vorbească despre lucrurile cu adevărat valoroase şi care pot duce la creştere şi maturitate spirituală. Dar liderii sunt primii care umblă mereu cu biberonul după ei şi-l îndeasă repede în gura copilaşilor, satisfăcuţi că i-au oprit din plâns.

     Şi dacă tot timpul această hrană ne este dată nu este de mirare că respingem „osul” dacă îl mai găsim pe undeva. Ne strică dinţii şi ne face rău la stomac.

     Poate o să vă întrebaţi: care ar fi hana tare care ne poate ajuta să creştem şi să ne maturizăm din punct de vedere spiritual? Doar două exemple, luate din Sfintele Scripturi, vă voi da. Primul îl găsim în Epistola lui Iacov, în primul capitol: „2 Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, 3 ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. 4 Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.”

     Iacov afirmă clar şi lămurit că la desăvărşire (adică la maturitate adevărată) se ajunge prin „felurite încercări” care duc la încercarea credinţei, prin răbdare. Răbdarea este elementul care duce viaţa spirituală spre desăvârşire şi răbdarea nu o poţi avea decât în felurite încercări nu în felurite binecuvântări (chiar dacă şi binecuvântările îşi au rostul lor). Faptul că Iacov spune credincioşilor să se bucure în feluritele încercări arată că în ele Dumnezeu are un scop bun şi că acest scop bun este ca sfinţii să ajungă desăvârşiţi, maturi.

     Al doilea exemplu este din Evanghelia lui Marcu, capitolul 10, întâmplarea cu tânărul bogat care vine la Domnul Isus ca să-L întrebe ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Iată textul: „17 Tocmai când era gata să pornească la drum (Domnul Isus), a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? 18 „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.19 Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” 20 El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” 21 Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”

     Răspunsul Domnului Isus are de-a face cu maturizarea, cu desăvârşirea. Tânărul bogat făcea multe lucruri religioase şi căuta să ţină Legea, dar Domnul Isus îi vorbeşte despre faptul că Dumnezeu aşteaptă mai mult decât atât de la el. Atunci când îi spune că îi lipseşte un singur lucru Domnul îi spune de fapt că el trebuie să ţintească la a fi desăvârşit. Iar la aceasta se poate ajunge doar atunci când este gata să renunţe la tot de dragul Domnului şi are de-a face cu crucea şi lepădarea de sine pe care trebuie să le practice în fiecare zi. Crucea, cea care ţine firea pământească răstignită în fiecare zi, care o dă la moarte în fiecare zi, este elementul indispensabil în viaţa creştinului pentru maturizare şi căutarea desăvârşirii cerute de Dumnezeu. Crucea, adică feluritele încercări, care duc la răbdare şi prin care credinţa este testată, au ca rezultat maturizarea creştinului. Fără ele nu se poate. Dacă înţelegem aceasta înţelegem şi cât rău se face astăzi creştinilor prin mesaje prin care li se dă de înţeles că adevăratele binecuvântări sunt sănătatea trupească şi bogăţiile materiale. Cei ce cred aceste mesaje vor fugi cât de departe vor putea de mijloacele prin care Dumnezeu caută să-i ducă spre maturizare şi vor rămâne tot timpul la stadiul de copii, la lapte spiritual, şi nu vor putea creşte la rândul lor decât tot copii spiritual. Ucenicii lor nu vor putea fi mai sus decât ei. Avem astăzi o problemă imensă atunci când privim la învăţătura care se dă în biserici. Crucea creştinului este ignorată, dată la o parte din învăţătură ca şi cum ar fi un blestem pentru credincios, deşi Domnul Isus nu înceta să le spună celor ce doreau să meargă după El că fără cruce nu se poate.

     În copilăria mea, la ţară fiind, aproape fiecare gospodărie avea câini. Eu nu am auzit în tot acel timp ca vreun câine să aibă probleme cu stomacul din pricina oaselor pe care le mânca. Dimpotrivă, pe toţi câinii îi vedeam tare fericiţi ronţăind un os dar şi după aceea. Şi nu erau oase moi ca şi cele de la animalele de azi crescute forţat în incubatoare, ci oase adevărate, tari ca piatra.

     Azi, proprietarii de câini sunt avertizaţi să nu dea oase câinilor ca să nu le strice stomacul obişnuit cu bobiţe. Dar tare mă tem că mulţi creştini sunt la fel şi chiar pastorii lor evită să le dea hrană tare ca să nu le deranjeze „digestia”, crescând nişte credincioşi de seră care se vor ofili imediat cum va sufla peste ei o adiere de vânt. Mă uit cu durere în jur şi constat că uneori şi în foarte mare măsură nici măcar lapte adevărat nu se mai dă poporului, ci lapte praf diluat cu multă apă; şi văd că cei mai mulţi sunt mulţumiţi şi râgâie satisfăcuţi după fiecare porţie pe care o primesc.

     Este multă imitaţie azi şi multă contrafacere nu doar când vorbim despre bunurile materiale dar şi când vorbim despre cele spirituale. Proprietarii de câini dar şi producătorii de mâncare ştiu cât de mult le place câinilor osul. Şi au găsit o metodă ca să-i păcălească: au dat mâncării (aceleiaşi mâncări pe care o primesc sub formă de bobiţe) forma unui os. Iar bietul câine este tare fericit. Dar lucrurile au mers chiar mai departe şi oamenii, foarte inventivi, au făcut „oase” din pluş sau plastic cu care şi mai mult îi amăgesc pe bieţii câini crescuţi în casă, spălaţi cu şampon, duşi la coafor şi îmbrăcaţi caraghios după moda câinească. Ce confuzie trebuie să fie în mintea bietelor patrupede!

     Dar oare în mintea multor creştini nu-i la fel? Imitaţii de predici, de cântări, de slujbe, de viaţă aşa zis creştină, de cărţi aşa zis creştine, de emisiuni de radio sau TV aşa zis creştine, de întâlniri şi conferinţe aşa zis creştine, chiar şi evanghelii aşa zis creştine! Forma seamănă, pare a fi os, dar conţinutul este cu totul altceva. Lumea religioasă este plină de oase din plastic şi cauciuc şi avem nevoie de har de sus şi de o adâncă smerenie şi umilinţă şi de o dedicare şi dăruire în a căuta faţa Domnului pentru ca El să ni se descopere şi să ne păstreze în lumina, adevărul şi dragostea Sa.

     Domnul Isus a dat oamenilor hrană de tot felul. Şi lapte, dar şi hrană tare, după nevoi. Cu laptele a fost mai uşor. Cu semnele, minunile, vindecările, înmulţirea pâinilor şi peştilor nu a avut probleme (mă refer la cei mulţi pentru că mai marii religioşi nu au putut primi nimic), dar au apărut probleme atunci când a trecut la cruce, suferinţă şi lepădare de sine. Crucea Lui şi a noastră, suferinţa Lui şi a noastră. Nici măcar apostolii, la acel moment, nu au putut primi. Pentru nivelul lor de atunci era prea de tot. Lepădarea de sine era un concept nou, revoluţionar, greu de acceptat. Pentru că crescuseră şi ei într-un mediu care a prezentat alte valori şi care a condiţionat altfel gândirea credincioşilor.

     Tot în Marcu 10, după ce Domnul dărâmă pe rând unele dintre lucrurile pe care ei le vedeau greşit, altfel decât Domnul le vedea, şi care toate aveau de-a face cu lepădarea de sine (desfacerea căsătoriei, a te face ca un copilaş, a renunţa la tot ce ai dacă vrei să-L urmezi pe Isus, a-L urma pe El care avea să fie dat la moarte), citim la versetul 32 că, ucenicii Lui Îl urmau pe drum de la distanţă şi că erau tulburaţi şi îngroziţi. Domnul Isus trecuse de la lapte la hrană tare şi stomacul lor spiritual nu putea digera aşa ceva.

     În Luca 12:42-43 Domnul Isus spune: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!”

     Înţeleg că adevăratul slujitor, rob al Lui Dumnezeu, care va fi fericit în final, va fi cel ce se va îngriji ca oile, credincioşii în Domnul Isus, să crească şi să se maturizeze şi să le dea hrană la vreme potrivită, pe măsura nevoilor. Iar cei ce nu au în vedere acest lucru şi care nu vor decât să facă oile să behăie fericite, cu lăptic, nu fac lucrarea Domnului, oricât de mult ar fi apreciaţi şi oricât de multe oi ar umbla după ei. Pentru că, în final, tot Biblia ne spune că oile fără discernământ îşi vor da învăţători după poftele lor şi că vor dori numai lapte – lucruri plăcute care să le gâdile urechile. (2 Timotei 4:3)

     Uitaţi-vă în jur şi priviţi cum aceasta se întâmplă sub ochii noştri.

     În urmă cu circa trei luni de zile, cred că era decembrie 2016, am aflat despre un frate din Ucraina, Victor, că şi-a pierdut soţia şi cei cinci copii într-un incendiu. Cred că Victor nu are mai mult de 40-45 de ani. Ne-am rugat pentru el împreună cu fraţii şi surorile din părtăşia noastră. La scurt timp după marea tragedie nişte prieteni moldoveni mi-au trimis o înregistrare făcută în biserica din care Victor face parte şi mi-au şi tradus cuvântul pe care Victor l-a avut pentru adunare. Printre altele, cu vocea încă răguşită din pricina fumului de la incendiu, Victor a spus: „Eu aseară am vrut să-mi amintesc de tot drumul meu, începând cu primii paşi. Şi Dumnezeu mi-a reamintit calea pe care am mers. Pot să spun că viaţa mea era plină de sens, Dumnezeu mi-a umplut-o cu importanţă. Viaţa mea era aici în biserică. În acest loc am mărturisit bisericii de pocăinţa mea, că acasă m-am împăcat cu Dumnezeu.

     În acest loc pe mine şi pe soţia mea Anicika ne-au declarat mire şi mireasă şi ne-au cununat. Toţi cei 5 copilaşi au fost binecuvântaţi tot aici. Deci viaţa mea, prin nişte legături invizibile, era legată de biserică.

     Am avut multe întrebări către Dumnezeu, de ce aşa a hotărât, dar tot timpul m-am rugat şi am simţit că m-aţi susţinut în rugăciune ca Dumnezeu să nu mă lase să cad de la credinţă şi să mă îndoiesc de mila Sa. Vreau să mărturisesc că nu m-am îndoit de mila Lui.

     Mulţumesc tuturor celor care s-au rugat pentru mine şi care m-au susţinut. Ştiţi cântarea care zice că Dumnezeu nu greşeşte şi eu ştiu că nici în tragedia mea nu a greşit.

     Eu ştiu un singur lucru: că dacă am rămas în viaţă trebuie ca viaţa mea să i-o dedic lui Dumnezeu. Aceasta şi-a dorit Anicika tot timpul, eu însă în ultimii ani tare mă clătinam. Ieri am citit o poezie care spune: „Eu doream să merg după Isus fără cruce”. Prieteni, acesta eram eu. Eu am vrut să merg după Isus fără cruce dar acum doresc să mă rog în acest loc ca Dumnezeu să mă ajute să rezist şi să-mi dedic viaţa Lui. Alte cuvinte nu am şi acum vreau să mă rog:

     „Domnul meu. Îţi mulţumesc că ai avut milă de mine şi m-ai găsit în lumea aceasta şi nu m-ai lăsat să mor. Mi-ai întins mâna, m-ai salvat şi m-ai curăţit. Mi-ai dăruit o familie binecuvântată, copii minunaţi şi soţie minunată. Doamne, iartă-mă că mă îndepărtam de Tine şi nu făceam ce trebuia atunci când doream să trăiesc pentru mine şi nu pentru Tine. Iartă-mă, te rog, Tată milostiv! Iartă-mă şi ajută-mă în restul zilelor mele, cât ai hotărât Tu să mai trăiesc pe acest pământ să mă dedic slujindu-Te pe Tine, Dumnezeule! Ajută-mă să caut voia Ta şi iartă-mă pentru tot, Doamne, te rog! Ajută-mă să trăiesc în aşteptarea întâlnirii cu Tine şi cu familia mea. Doamne, Te rog să mă asculţi, în Numele Domnului Isus Hristos! Amin.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.