Ar constata că această cultură e mai preocupată de moarte decât de viață, o preocupare manifestată în mai multe feluri. Această cultură ar promova dreptul oamenilor de a muri în proprii termeni, dar nu și dreptul lor de a trăi, ci doar o permisiune de a trăi, în măsura în care posedă anumite calități acceptate ca fiind utile sau ca permițându-le să se integreze în societate. Iar calitățile și felul în care sunt ele recunoscute se vor schimba odată cu necesitățile și opiniile politice. Viața nu e un dar, ci un obiect oarecare ce poate fi aruncat dintr-o toană, ca un gunoi. Nimic nu e sacru – nici trupul, nici sufletul, nici un loc, nici un obiect, nici un nume, nici un om, nici o istorie, nici o melodie, nici un Dumnezeu.
Totuși, dorința de a muri nu e nici vreo dovadă de curaj, nici de generozitate. Tânărul viteaz care rămâne pe poziții pe câmpul de bătălie e dispus să moară nu pentru că s-a săturat de viață, ci pentru că e atât de plin de viață și atât de mișcat de legătura frățească dintre el și camarazii lui de arme încât își poate pune viața în bătaia puștii. Soldații care vor să moară au pierdut lupta înainte ca ea să înceapă. Când o persoană în vârstă sau bolnavă spune „E destul”, ea respinge, după cum spune Chesterton, întreg universul. În mare măsură, această persoană aleargă spre moarte pentru că îi e teamă de suferința care, într-o cultură aflată pe moarte, și-a pierdut semnificația. Nimic nu e sacru. O asemenea persoană tremură înaintea marilor mașinării-spital impersonale unde sunt trimiși oamenii să moară – așa că fuge de mașinărie și se aruncă în abis, în nimicnicie.
Dacă nu-și iau singuri viața, oamenii dintr-o cultură muribundă nu văd nimic frumos în viața omenească, nici măcar în lucrul după care poetul orb Milton spune că tânjește cel mai mult: „chipul divin al omului”. Un articol recent a numit fotografia secolului trecut imaginea unui făt de numai optsprezece luni aflat în uter, dar autorul s-a grăbit să-i liniștească pe cititori că ar fi greșit să folosească această fotografie ca argument împotriva „drepturilor reproducătoare” ale femeilor. La porțile morții, privirea e întâmpinată de eufemisme, siropărie grosolană și abastracțiuni: Abtreibung Macht Frei [„avortul eliberează”, parafrază de la „Arbeit macht frei” – „munca eliberează”, dicton nazist afișat la intrarea în lagărele de concentrare]. Autorului nu i-a putut trece prin minte sau nu a vrut să comunice faptul că fotografia prezenta o ființă de o frumusețe cu totul deosebită și misterioasă, un dar, un lucru minunat, ba chiar o ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nimic nu e sacru.
Ne putem aștepta ca oamenii dintr-o societate muribundă să uite de suflet și să fie obsedați de trup, dar nu de trup ca având vreun înțeles inerent. Ei vor lucra asupra trupului, îl vor face mai interesant, îl vor străpunge, îl vor plasticiza, vor mâzgăli cu graffiti pe el și în general îl vor reduce la un instrument al hedonismului sau la o formă meschină de autoexprimare într-o lume unde nu există nimic important de exprimat. Nimic nu e sacru. Arta lor nu se va opri cu ochi iubitori asupra chipului omenesc sau asupra harului și expresivității naturale ale posturilor omenești – vor fi carne de dragul cărnii și chipuri de dragul cărnii. Vor aborda corpul ca pe o mașinărie și vor discuta cu superficialitate despre „performanțele” lui.
Nici în privința chestiunilor sexuale nu vor exista vreun fel de minunare, vreo logică a ceea ce sunt sexele, vreo recunoștință a bărbaților față de femei și a femeilor față de bărbați. Lipsa de recunoștință, nerăbdarea și dorința de a nu suferi de pe urma neajunsurilor sexului opus se vor manifesta prin sterilitate asumată sub trei forme. Prima – ura sau teama de propria fertilitate, care va conduce la sterilizarea voluntară, pentru că omul steril este, antropologic vorbind, cu un picior în groapă. A doua – refuzul de a se căsători sau lipsa totală de interes față de căsnicie, indiferent dacă vorbim despre căsnicia obișnuită dintre bărbat și femeie sau despre căsnicia spirituală în care intrăm în calitate de credincioși; ospățul de nuntă cu care Iisus compară Împărăția lui Dumnezeu nu mai suscită nici un fel de atracție. Nimic nu e sacru. A treia – îmbrățișarea pseudocăsniciei prin pseudoconsumarea actului sexual, pervertirea deliberată și profanatoare a puterilor sexuale, ca de pildă cultivarea semințelor vieții într-un canal, spațiu al gunoiului și putrefacției.
Fără îndoială că aceia care sunt dispuși să zdrobească, să dezmembreze sau să prăjească în sare acel copil uluitor de frumos din pântece nu au nici o problemă de conștiință să invadeze spațiul neîntinat care este inocența binecuvântată a copilului în perioada în care dorințele lui sexuale sunt adormite sau latente, perioada aceea lungă în care băieții și fetele trebuie să învețe cine sunt și ce sunt, hărăziți să crească și să devină soți și tați, soții și mame demni de încredere. Iisus are cuvinte dure la adresa celor care le fac rău micuților dar, cum nimic nu e sacru, oamenii dintr-o cultură aflată pe moarte vor fi nerăbdători să-i facă pe copii părtași la coruperea sufletească și hedonismul fără sens, mascate ca de obicei prin eufemisme care arată ca machiajul și părul fals puse pe un craniu. Un travestit oribil care-i învață pe băieții mici cum să-și vâre testiculele înapoi în corp și să le fixeze acolo – moartea care se laudă a moarte.
Oamenii dintr-o cultură muribundă nu produc aproape nici un fel de artă care merită să poarte această denumire. Plictiseala apasă greu sufletul. Nimic nu e sacru. Poeții romantici din secolul al XIX-lea, în cel mai bun caz de multe ori creștini numai din inerție, credeau că pulsiunile care creează arta și muzica măreață sunt de origine divină. Ce anume dă inspirație? Cei care pierd divinul pierd și umanul. E exact cum a spus Iisus, că acelora care caută Împărăția lui Dumnezeu li se va da tot ce e mai bun și de pe pământ. Reciproca e valabilă și ea: celor care au puțin, celor care caută numai lucrurile lumești, lor li se va lua și puținul pe care-l au. Arta unei culturi aflate pe moarte nu-și pierde numai din excelență. Categorii întregi de artă dispar, nimănui nu-i mai pasă de ele, nimeni nu mai e dispus să învețe cu multă răbdare și după multe eșecuri sau să prețuiască – lucru care cere și el răbdare – sau să conserve. Multe dintre aptitudinile care-i erau de trebuință adevăratului meșteșugar, de multe ori aptitudini fără nume, cunoscute numai cu mâna sau cu ochiul sau cu urechea, au fost uitate. Artiștii și arhitecții se apleacă spre ce e hidos, brutal și inuman.
Oamenii care fac parte dintr-o cultură muribundă nu doar că își sufocă viitorul în pântece – își ucid și strămoșii. Privesc cu invidie la oamenii măreți din trecutul lor, oameni care, ca toți ceilalți, nu erau perfecți, dar care au construit, și au construit nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru posteritate. Ei pufnesc disprețuitor la acești oameni măreți și îi demitizează cu voluptate. Nimic nu se sacru. Statuile din piețele publice sunt dărâmate, pentru că în inimile oamenilor au fost deja dărâmate. Dar nu e vorba despre câte un om răzleț ici și colo care trebuie călcat în picioare – toto trecutul acelui popor trebuie să aibă aceeași soartă, poate chiar trecutul întregii omeniri, care nu mai e primit ca un dar, ci trebuie dat jos de pe umeri, ca o povară. E plin de idei utopice, chiar dacă arta decadentă a epocii nu prevede altceva decât rețele uriașe de nefericire omenească. Căci turnurile utopice sunt ridicate cu ură față de ceea ce există.
Starea de spirit a acestei culturi muribunde e cenușie. Păcatul ei de frunte e apatia, manifestată printr-o spiritualitate inertă și prin muncă de dragul muncii, sau muncă având un obiectiv mărunt. Cultura aceasta nu are nici un pic de veselie. Nota dominată e una de frivolitate, râsul e al celui plicisit, al celui suprasofisticat, al celui lumesc, al celui sastisit. Copiii nu mai umplu străzile cu jocurile și chiotele lor de bucurie. Bisericile sunt goale. Instituțiile de bază ale societății sunt slabe – familia în mod special. Încrederea socială a dispărut. Tradiția, care e o formă a încrederii sociale, liantul dintre generații, e tradusă sau uitată. Nimic nu e sacru.
Poetul Dante identifică într-un mod foarte inteligent caracterul iadului ca fiind acela al pierderii speranței, acea virtutea teologică prin care se reflectă încrederea în promisiunile lui Dumnezeu. Cultura muribundă poate folosi cuvântul „speranță”, dar nimeni nu-l mai crede, așa cum arată groaznica lor imposibilitate de a se pune măcar în locul copiilor. Nimic nu e sacru. Optimismul, rânjind cu gura până la urechi și afișând dinți de aur, ia locul speranței, propovăduind nu iertarea, mântuirea și noua naștere, ci o judecată nemiloasă împotriva trecutului, și schimbarea, vagă și lipsită de direcție, orice fel de schimbare, numai schimbare să fie, la fel cum un bolnav se zvârcolește în pat în căutarea unei alinări care nu mai vine. În taină, nerăbdătorii și bolnăvicioșii se tem de speranță, la fel cum se tem de credință și dragoste. Așa că sunt gata să cumpere orice vinde omul cu încrederea: o să fim salvați de tehnologie sau de cine știe ce mașinărie politică născocită adineauri. Lăsați-ne să mâncăm și să intrăm în rut și să ne umplem orele goale după pofta inimii, dar luați-ne toată libertatea care face revendicări asupra noastră, adevărata libertate a unui suflet omenesc care se zbate în har ca să ajungă mai aproape de Dumnezeu.
Cine poate insufla viață în așa ceva, ca să devină un suflet viu? Numai Dumnezeu poate, dar oamenii preferă să creadă minciuna că nimic nu e sacru în loc să-și asume datoriile sănătoase ale vieții și darurile ei. Fie ca Dumnezeu să insufle viață în noi, indiferent dacă ne dorim asta sau nu.
Anthony Esolen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.