Istoricul scrie că
așa cum îi era obiceiul, Ieremia Vodă se duce într-o duminică la biserică. Pe
la mijlocul liturghiei, un ofițer vine și îi spune că dușmanul e aproape de
Suceava. Dar acesta nu iese din biserică, până nu sfârșește slujba. Oare ce știa acesta și ce-am uitat noi? Că bătăliile sunt ale Domnului.
Și victoriile…
Noi să ne facem partea noastră, deci să ne rugăm și să ne încredem în
El. Să nu ne bizuim pe carele noastre, nici pe călăreții noștri. Să ne punem
nădejdea în El.
E ciudat ca atunci când se aude zvon de luptă unii să fugă în biserică
și alții pe metereze. Pentru cei ce pun genunchiul jos, nu-i oare lașitate?
Nu-i dezertare? Nu există cumva o vreme a rugăciunii și o vreme a luptei?
Aceasta depinde de cine credem că suntem. Dacă o să credem că suntem copiii Lui
atunci o să ne rugăm. Tata e tare. Dacă știm că suntem un produs al istoriei
atunci o să ne luptăm căci istoria contabilizează și victoriile și
înfrângerile.
David a fost pedepsit de Dumnezeu că și-a numărat ostașii, suprem act de
trădare a Cerului. A uitat că Dumnezeu îi dăduse de atâtea ori victorii cu o
mână de oameni.
Poate că suntem prea paralizați de frică pentru a ne ruga. Dar cum
reușim să fugim în starea asta la arme? Problema rămâne deschisă. Cum a rămas
și Ieremia Vodă în biserică. Dacă veți fi curioși să știți cum s-a terminat
lupta citiți în istorie iar istoria ne poate învăța multe. Mai ales atunci când
e istoria lui Dumnezeu. Ceea ce nu-i întotdeauna cazul la români…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.