Nu mai conta demult cum îl cheamă. Gheorghe. De când se aflase că familia lui trecuse la un cult neoprotestant, nimeni nu ştia la care, i s-a spus, simplu, Pocăitul. Era o mână de copil, slab şi la fizic şi la învăţătură.
Într-o clasă a copiilor de elită, o clasă bună, cum se spunea pe atunci, era ca o pată de murdărie. Fiecare ştia despre celălalt ce îi sunt părinţii, aşa se stabilea rangul social. Aşa îi aprecia şi învăţătoarea, aşa se luau premiile şi vorbele bune.
- Ce este tata? era întrebarea care deschidea sau nu poarta privilegiilor, reale sau simbolice.
Doctor, profesor, inginer. Acestea erau răspunsurile corecte, aceştia erau părinţii care întotdeauna eleganţi, zâmbitori şi darnici cu învăţătoarea. În funcţie de rangul şi averea lor, copiii se diferenţiau, cu răutate, unii pe alţii. Cu o excepţie, băiatul unei vânzătoare la Alimentara. El nu era deranjat de faptul că ceilalţi copii râdeau de el, sprijinindu-se pe părinţii lor cu facultate, pentru că era singurul care avea tot timpul acasă portocale şi Pepsi. Sau cel puţin aşa spunea.
Pocăitul nu avea ce răspunde. De aceea stătea în ultima bancă. Tatăl său era un beţiv, care trecea câteodată, împleticindu-se, prin curtea şcolii, o ţintă numai bună pentru pietrele colegilor săi. Care se distrau teribil, cu puţină minte a vârstei, de omul în toată firea care nu reuşea să se ferească, îi înjura şi încerca, inutil, să îi prindă. O răzbunare pe lumea adulţilor, a învăţătoarei care îi bătea cu rigla, a părinţilor care îi băteau cu cureaua. Aproape în fiecare zi, tatăl său putea fi întâlnit sprijind un chioşc mizerabil, cu tărie ieftină, care era în drumul dintre şcoală şi staţia de autobuz. Adică în traseul spre casă a majorităţii celor din clasa sa.
Citeste mai mult: adev.ro/pbgxly
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.