Îmi exprim solidaritatea cu toți creștinii lumii, mai ales cu creștinii catolici, pentru pierderea imensă suferită de creștinism și umanitate pe 15 aprilie, cauzată de teribilul incendiu care a distrus o mare parte a Catedralei Notre Dame.
Pe 15 aprilie fiecare dintre noi am pierdut ceva, indiferent de religia noastră: creștini, evrei, musulmani ori de oricare altă religie și confesiune. A fost o pierdere și pentru secularism, seculariști, cât și pentru cei care nu cred în Divinitate.
Pentru noi toți, Notre Dame a fost mai mult decât un simbol al statorniciei și eternității credinței creștine. A fost și un simbol al permanenței civilizației și al perseverenței spiritului uman, asta fiind dovedită de cei peste 100 de ani de efort fizic, intelectual și spiritual al catolicilor francezi care au clădit imensul simbol al creștinismul.
Această mare tragedie poate fi pusă, aș îndrăzni să spun, în aceeași categorie cu marile tragedii cunoscute istoriei în care simboluri la fel de relevante și valoroase pentru credință și spiritul uman au fost distruse ori au dispărut fără urmă.
Mă gândesc la Templul din Ierusalim, distrus prima dată de babilonieni, iar a doua oară de romani. Mă gândesc la Biblioteca din Alexandria care a fost și ea distrusă de foc, încheind astfel un capitol prețios in istoria conștiinței umane și a dezvoltării intelectului uman care rămâne imposibil de redeschis ori de refăcut.
În fața acestei tragedii e bine să știm că există și speranță. Edificiile care simbolizează creștinismul ori iudaismul pot pieri, dar edificiul valoric și al credinței creștine care sălășluiește în noi va dăinui veșnic, atât timp cât atașamentul nostru față de el rămâne în picioare.
Acest lucru a fost reflectat și de lanțul uman imens de parizieni care, strânși în jurul Catedralei, intonau, fără disperare și cu pioșenie, Ave Maria, o cântare solemnă care definește catolicismul de mii de ani. A fost uimitor să vedem sute de francezi îngenunchind și făcând rugăciuni lui Dumnezeu, în public, într-o țară oficial dedicată laicismului și interdicției manifestărilor religioase în spațiul public.
Ei ne reamintesc că Biserica nu e o clădire, nu e un edificiu, nu e Notre Dame, ci că Biserica suntem noi toți cei care credem în Învierea Mântuitorului.
Este dorința, rugăciunea și nădejdea mea ca de acum înainte rugăciunea și închinarea lui Dumnezeu în spațiul public din fața ruinelor Catedralei Notre Dame să devină un eveniment permanent, iar la sutele de parizieni care l-au inițiat să se alăture mii, zeci de mii și sute de mii de alți francezi. Iar ziua de 15 aprilie să rămână în istoria Europei ziua în care trezirea spirituală și renașterea morală a Europei a început. Din nou. Din cenușă și din ruinele unei clădiri.
Catedrala a fost un edificiu gigant, pentru a putea fi văzută. A avut clopote, pentru ca mesajul ei să fie auzit. Clopotele nu vor mai bătea pentru o vreme. Dar mesajul etern al Bisericii va rămâne. În veci.
Există, deci, speranță. Tragedia franceză din 15 aprilie ne dă de gândit și ne face să medităm asupra viitorului creștinismului în Europa. Notre Dame va fi reclădită.
La fel, nădăjduim și în Renașterea creștinismul în întreaga Europă, începând cu fiecare dintre noi și în inimile fiecăruia dintre noi. Există speranță. Duminică, 21 aprilie, francezii vor sărbători Învierea Mântuitorului. Va fi un prilej bun pentru rededicarea lor și a fiecăruia dintre noi valorilor creștine.
Peter Costea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.