vineri, 30 noiembrie 2018

Sefora Geantă 🔴 Cicatrici și reflecții


(Nu-mi place să scriu, în general, despre evenimente din viața mea, dar în urma insistențelor unui bun prieten am decis să împărtășesc și cu voi experiența aceasta...)

Anu' ăsta mi-am luat primu' job, în vară. Direct peste hotare. Ca orice tânăr aveam planuri mari, elan și speranțe. Dumnezeu a vrut însă altceva de la mine... După 8 zile de lucru am avut un accident, nu grav dar suficient cât să mă imobilizeze la pat și să mă împiedice să mă întorc la muncă. M-am fâțâit prin tot felul de spitale, m-am confruntat cu un rasism pe care e greu să-l treci cu vederea și mi-am simțit inima grea ca plumbul. Ba chiar viermele disperării îndrăzni a vrea să-și facă loc în mintea mea. Tatăl unei prietene a stat cu mine ore întregi, dar a venit și o ușă la care a trebuit să se oprească. Testele grele ale vieții le dăm întotdeauna pe cont propriu... Și acolo unde oamenii nu mai pot interveni, nu rămâi decât tu cu tine însuți și mâna lui Dumnezeu.

Mărturisesc, dincolo de ușa aia, așteptând să intru în sala de operație, m-am simțit dureros de singură... Am încercat să mă stăpânesc dar, din colțul ochilor de copil abandonat, lacrimile nu încetau să se prăvălească... Totuși i-am mulțumit cerului că nu am avut vreo hemoragie puternică, pentru că nu îndrăznesc să îmi imaginez cum ar fi fost  dacă s-ar fi scurs viața din mine în timpul celor 6 ore cât am așteptat să mi se acorde asistență medicală... 
Au urmat saptamâni întregi de stat în pat, de meditat, de plâns... Odihnă nu am avut pentru că medicamentele mă țineau trează noaptea... Contactul cu oamenii a fost redus pentru că toți erau la muncă... și am ajuns în situația de a tânji să întrețin o conversație banală despre starea vremii... Eu, ursuzenia întruchipată, simțeam nevoia de a avea oameni în jur. Și asta îmi zgândărea orgoliul și așa-zisa brumă de independența pe care credeam că o posed.

 Atât am idealizat toată viața turnul de fildeș, atât l-am dorit...dar atunci când mi s-a oferit șansa de a-l experimenta și când m-am înfruptat din solitudinea lui, tare aș fi vrut să bat în retragere. Cine se aștepta ca turnul meu să ia forma unui subsol cu paturi supraetajate și parfum de aer închis, undeva în suburbiile Frankfurtului?! Din păcate nu am putut fugi, nici la propriu, nici la figurat, iar gaura din genunchiul meu parcă îmi reproșa că data viitoare tre să am mai mare grijă ce îmi doresc... 

Baia era o corvoadă pentru că mă chinuiam enorm să pot urca în cadă din cauză că trebuia să țin piciorul întins permanent. La fel și coborâtul din pat. Cea mai mică presiune și firele mi-ar fi plesnit. Nu mă gândisem niciodată cât de important e să îți poți îndoi articulațiile. Nu apreciasem până atunci sănătatea și mersul firesc al lucrurilor. Ca mulți alții, credeam că "așa tre să fie" Că "mi se cuvine să mă pot scula dimineața singură din pat." Și în nici un caz nu mă gândisem vreodată cât de greu trebuia să fie pentru cei care erau în situații asemănătoare să facă sarcinile astea "banale" de zi cu zi.

Zilele treceau greu iar nopțile păreau lungi ca în Alaska. În timpul somnului, pe care-l primeam parcă cu pipeta, nu mă puteam bucura nici de vise măcar. Totul era gri. Mă durea cel mai tare când tinerii ieșeau împreună seara iar eu nu puteam face nimic mai mult decât să admir tavanul din camera aia mică și întunecoasă. 

Am trăit "Cătelușu șchiop" pe pielea mea. Asta mi-a accentuat sentimentul că niciodată nu voi putea aparține de un grup, că m-am născut să fiu lup singuratic și că niciodată n-o să îmi depășesc condiția. Așa m-am simțit, oricum, de când mă știu... Fie 100% pe dinafară, fie în mică măsură parte a ceva, dar niciodată complet integrată. Am fost mereu dincolo de limitele tiparelor și asta nu a fost pe placul meu întotdeauna... 

Apoi a venit timpul să aleg: să plec acasă învinsa sau să încerc să lucrez iar deși nu eram refăcută complet. Toți m-au încurajat, dar decizia era mult mai grea decât părea și mă simțeam copleșită de gânduri. Și dor de ai mei... Nu câștigasem suficient să-mi duc la îndeplinire planurile inițiale, dar mi-era teamă să nu-mi distrug sănătatea. Nu voiam nici să plec, pentru că în sfârșit aveam ceva ce n-am avut niciodată: prieteni.  Atunci am plâns a 3-a oară...

După o luna m-am întors în țara, plănuind să nu mai calc niciodată pe meleagurile alea (nici la propriu nici la figurat), poate doar în calitate de turist. Drumul de întoarcere a fost deosebit de plăcut - o alinare pentru mine și trupul meu. Mă bucur că lăcomia nu mi-a întunecat privirea și am luat decizia corectă. 

"Practic, o parte din mine a rămas acolo!", zic eu acum prietenilor, râzând. Lucru adevărat, din moment ce mi-am pierdut o bucată din genunchi undeva pe trotuar. Drept rezultat nu mai simt nimic în zona respectivă, chiar dacă rana s-a vindecat. Fiecare eveniment din viața noastră ne schimbă, într-o oarecare măsură...
Privind în urma însă, nu am nici un regret. Ba chiar mă bucur că am trecut pe aici.

De ce? E drept că nu mi-am împlinit planurile mele, mai ales pe cele materiale, dar ce mi-a luat Dumnezeu pe o parte mi-a dat pe alta înzecit. Știam, oricum, că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator... Ba încă mi-a dat mai mult decât cerusem eu. Are și El oamenii lui, prin care lucrează. Și am înțeles ca dacă întâlnești un om fără zâmbet pe față, e semn că trebuie să-i oferi tu zâmbetul tău...

Am cunoscut o fată care avea probleme mai mari și am mers și cu ea la doctori, ca translator. M-am simțit fericită când am văzut ca am putut fi de ajutor și altora, în mijlocul neputinței mele. Acum știu că nu există efectiv nici o scuză, nici o stare suficient de mizerabilă, care să îți dea dreptul să spui că nu ești capabil să ajuți. 

Și dacă Dumnezeu m-a trecut pe acolo doar ca să pot fi în spital, cu alții care nu s-ar fi descurcat de unii singuri, dacă m-a trecut doar ca să le ușurez situația câtuși de puțin, atunci nimic nu a fost în zadar. 

Azi privesc în urmă, la marea de binecuvântări peste care am navigat cu Dumnezeu anul ăsta, și episodul ăsta îl număr odată cu ele .
Ce mi-a rămas e cicatrcea, pe care o să o port cu mine toată viața alături de povestea din spatele ei...

Sefora Geantă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.