luni, 23 iulie 2018

Marius Hagău 🔴 Biserica ateilor

În principiu, orice spirit democratic acceptă ca despărțirea Statului de Biserică este benefică pentru ambele entități. Ea trebuie să preîntâmpine amestecul unei instituții în treburile alteia și, pe lângă asta, posibilitatea izbucnirii războaielor religioase, care, așa cum știm, au zguduit cândva Europa.
Statul trebuie să fie al tuturor cetățenilor săi, suntem de acord, dar cum se realizează efectiv acest lucru? Neutralitatea lui va fi suficientă pentru a pretinde că este un arbitru corect și ce înseamna în definitiv aceasta neutralitate?
O sa încep prin a spune că un stat ateu sau care încurajeaza agnosticismul modern nu se poate considera nici pe departe unul neutru. Ce să mai vorbim de unul care reciclează pe față o ideologie criminală și discriminatorie precum cea comunistă!
Mai mult – că nici un stat în care sunt respectate libertățile cetățenilor săi nu-și datorează democrația adoptării unei poziții neutre. Principiile care stau la baza democrației nu s-au impus niciodată în virtutea „neutralității” lor, cât a favorizării unor raționamente presupus juste și a memoriei unor experiențe comune. Un spirit democratic știe că e imposibil să îmbunătățesti ceva într-o societate fără să ții cont de experiențele ei din trecut, oricare ar fi viziunea ta asupra viitorului. Știe pentru că este realist. Să încetăm, deci, să-i mai cerem adevărului să fie neutru dacă vrem ca acesta să mai aibă vreo legătură cu binele individual și cu cel comun. El trebuie să fie just, ceea ce este altceva.
Rolul statului în disputa dintre conservatori și „progresiști” este acela de a arbitra just și nu pur si simplu „neutru”. Mai ales că partida „progresistă” vrea în mod evident să folosească statul împotriva celor dintâi, pe banii acestora și fără să se lase arbitrată de el.
Ceea ce cred că pune  sub semnul întrebării funcționarea separației dintre Stat și Biserică (a nu se confunda această separare cu excluderea lor reciprocă și obligatorie) este faptul că o minoritate intolerantă și foarte vocală, cum este cea „progresistă”, nu are nici o biserică…
Sau, dacă vreți, faptul că singura biserică a ateilor este Statul. Pentru un „progresist”, acesta este singurul organism care ordonează lumea și care, în orice caz, o face în mod eficient, pentru că deține toate pârghiile coercitive. Neavând nimic în afara statului, el și-l revendică doar pentru sine și ideologia proprie. Așa stând lucrurile, suntem obligați să ne întrebăm ce a însemnat propriu-zis această separație și mai ales dacă ea a fost funcțională vreodată în viziunea „progresiștilor”.
Separația modernă dintre Stat și Biserică funcționează doar dacă admitem că ultima are un rol recunoscut în cetate, fie el și unul limitat, alfel vom fi constrânși să admitem că prezența ei în interiorul cetății este una artificială. „Forțată”, „vetustă” sau, în cel mai bun, caz „muzeală”, așa cum modelele de gândire comuniste și „progresiste” ne învață s-o facem.
Dacă vrem să avem o Biserică convingătoare și netimorată, trebuie să o lăsăm să-și exerseze rolul de partener acceptat, viu, și nu de fantoma invitată pe la sindrofiile politicianiste. Ca să fiu mai clar, ea va trebui să-și revendice un rol precis determinat în interiorul societății, fără teama că i se va imputa un nou „bizantinism”, mai ales că Cezarul ne-a cerut și continuă să ne ceară ceea ce nu-i aparține. Echilibrul dintre puterea seculară și cea spirituală, deci, nu se realizează prin sacrificarea unuia dintre termenii care contribuie la crearea lui. Fiindcă alfel am văzut cu ochii noștri și ai părinților nostri de ce sunt în stare statele „luminate”, atunci când ajung să dețină singure puterea.

PS. 1. Prin ce a inhibat Biserica Anglicană, al cărei cap știm ca este regele Angliei, dezvoltarea spiritului democratic în politica internă a acestei țări? Nu neapărat că exemplul acestei biserici ar trebui urmat, dar e evident că democrația engleză tolerează un „bizantinism” vechi de patru secole și jumatate.
2. Cât de legitimă este oficierea căsătoriilor de către un  stat secular, în condițiile în care acestea au fost și rămân niște sacramente? Nu cumva definiția căsătoriei începe să se schimbe din chiar momentul în care acesta preia -fie și parțial- oficiul Bisericii? Discuția e desigur doar începută…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.