Iosif Țon 🔴 Karl Marx sau Isus Cristos?

Mai întâi, să-i cunoaştem, într-o oarecare măsură, pe cei doi.

Mai întâi să facem cunoştinţă cu omul Karl Marx. 

Cine a fost Karl Marx ?                                

A trăit între anii 1818 – 1883. Tatăl lui era un evreu care s-a încreştinat devenind luteran şi era foarte sincer şi devotat în noua lui credinţă. Scrisorile lui către Karl arată cât de mult dorea el ca fiul lui să aibă şi el o relaţie intimă cu Dumnezeu şi un caracter creştin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relaţiei lui cu Isus Cristos. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva teribil s-a întâmplat în viaţa lui. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, poate că a fost o experienţă traumatică, devastatoare cu unul dintre profesorii lui, sau cu un alt om în care el îşi pusese toată încrederea, care l-a făcut să devină un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Să înţelegem clar: Marx n-a devenit un ateu, ci un revoltat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor oamenilor. El a scris câteva poezii şi un poem, Oulanem, în care îşi exprimă această nouă atitudine şi credinţă.

Astfel, în poezia O invocaţie a unuia în disperare, el a scris:

Un dumnezeu mi-a răpit tot ce-am avut

Sub blestem şi tras pe roata destinului

Toate lumile lui au pierit fără să le mai pot apuca

Mie nu-mi mai rămâne nimic altceva decât răzbunare

Îmi voi construi tronul deasupra norilor,

Rece şi groaznic va fi vârful lui. 

Căci fortăreaţa lui – groază superstiţioasă

pentru Stăpânul ei – cea mai neagră agonie.

Tânărul şi revoltatul Karl Marx face aici aluzie la revolta lui Lucifer, descrisă în Isaia 14:12-14, care declară şi el că vrea să fie deasupra lui Dumnezeu.

Într-un alt poem foarte semnificativ, Karl Marx scrie:

Aburii din iad se ridică şi umplu creierul

Până când înnebunesc şi inima mi-e total schimbată.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a dat-o.

Pentru mine bate timpul şi-mi dă semne tot mai puternice.

Eu dansez jocul morţii.

Trebuie să înţelegem limbajul folosit aici. Întru-un ritual de iniţiere în cultul lui Satan, vaporii din anumite droguri îl îmbată pe candidat, apoi acestuia i se dă o sabie care-i asigură acestuia succesul, iar el se angajează să-i aparţină lui Satan şi aici şi după moarte.

Acum să cităm din Oulanem:

Şi ei sunt şi Oulanem, Oulanem

Numele răsună, răsună cu putere, 

răsună ca moartea până când se stinge într-o svârcolire ticăloasă.

Stop! Am căpătat-o acum.

Ea se ridică din sufletul meu, clar ca aerul şi tare ca oasele mele.

Eu am putere în braţele mele tinere

să te apuc şi să te zdrobesc (omenire personificată)

cu forţă de uragan.

Căci pentru noi amândoi abisul se cască în întuneric

Tu te vei scufunda în adânc şi eu te voi urma râzând

Şoptindu-ţi în ureche: „Coboară, vino cu mine, prietenă”.

Biblia, pe care Marx o învăţase în şcoală, ne spune că Diavolul va fi aruncat în abis (Apocalipsa 20). Marx se identifică cu Diavolul şi vrea să ducă cu sine în „întunericul de afară” (adică în iad) pe toţi oamenii care-l ascultă şi apoi să râdă cu un râs uriaş, diabolic că a reuşit să coboare omenirea cu sine în „focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Să facem aici o precizare foarte importantă. Când Karl Marx şi-a pierdut credinţa creştină, el n-a devenit ateu. El declară patetic: „Eu vreau să mă răzbun pe Cel ce domneşte deasupra.”

Şi: „Cerul l-am pierdut, o ştiu prea bine. Sufletul meu, cândva credincios lui Dumnezeu, este destinat pentru iad.”

El i-a scris tatălui său: „Trebuie instalaţi noi dumnezei.” Biblia ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind Creator prin esenţă şi tot aşa ni-l înfăţişează pe Diavolul ca fiind în esenţa lui „nimicitorul”, sau „distrugătorul”. Din moment ce Marx s-a aliat cu Diavolul, restul vieţii lui a fost dedicat distrugerii. El a îmbrăţişat cuvintele lui Faust: „Tot ce există trebuie distrus”. Iată de ce violenţa totală, distrugătoare devine metoda favorită a lui Marx. El scrie: „Fărăăviolenţă n-a fost realizat nimic în istorie.” Cel mai bun prieten şi strâns colaborator al lui Marx, Frederich Engels, a scris: „Karl Marx este un monstru stăpânit de zece mii de diavoli.” Iar Robert Payne, un alt prieten al lui Marx a scris că Marx „avea vederea despre lume a diavolului. Uneori se părea că el este conştient că împlineşte lucrările diavolului.”

După toate acestea, să ne uităm acum la „măreţul” plan pe care l-a alcătuit Karl Marx şi anume, acela de a transforma omenirea. Împreună cu colaboratorul lui cel mai apropiat, Frederich Engels, începând din 1844, când s-a înjghebat prietenia lor, ei au pornit la îndelungata şi perseverenta lor lucrare de a transforma în mod fundamental natura umană şi societatea umană. Pentru a realiza lucrul acesta, ei şi-au stabilit ca ţel primordial transformarea căsătoriei şi a familiei naturale, tradiţionale şi biblice.

Iată, pe scurt, ce obiective au formulat ei: Abolirea (defiinţarea) proprietăţii private, abolirea dreptului la moştenire, terminarea oricărei educaţii în familie, inclusiv orice educaţie religioasă, dizolvarea monogamiei în căsătorie,  introducerea vieţii sexuale înainte de căsătorie şi a sexului în afara căsătoriei,  introducerea şi tolerarea vieţii sexuale a femeilor necăsătorite, naţionalizarea lucrărilor din casă, trecerea femeilor la lucrul în fabrici, mutarea copiilor în „crescătorii” de copii, separarea copiilor de părinţi şi integrarea lor în comunităţi colective, separat de părinţii naturali şi, mai presus de toate, dreptul şi datoria statului de a creşte şi educa copii. În cuvintele lui Engels, „familia unitară încetează să mai fie unitatea economică a societăţii. Lucrul în casă încetează să mai fie o funcţie a soţului si a soţiei şi devine o industrie socială, societatea are grijă de toţi copiii, fie că ei sunt născuţi legitim sau nu.”

O idee fundamentală care se formulează aici este că copiii nu sunt ai părinţilor care i-au făcut, ci sunt proprietatea statului. De aceea, statul trebuie să-i preia de la părinţi şi să-i educe aşa cum crede el de cuviinţă. În felul acesta statul decide ce fel de oameni vrea să producă şi o face printr-un nou fel de educaţie, făcută în instituţii speciale de creştere a copiilor.

Desigur, Marx era conştient că majoritatea oamenilor nu vor accepta un asemenea sistem şi de aceea el o spune deschis că lucrul acesta trebuie făcut prin „mijloace despotice”. Dictatura şi forţa brută, duse până la distrugerea fizică a celor ce se opun, era prevăzută deja din  planul iniţial al lui Marx şi Engels.

Alte elemente ale acestui plan de distrugere a societăţii umane, aşa cum o cunoaştem noi, vor fi adăugate de neomarxiştii din secolul al XX-lea, iniţiaţi şi dirijaţi de şcoala de la Frankfurt. Printre aceste noi elemente se numără încurajarea pornografiei şi a sexulul fără limite la tineri şi distrugerea familiei prin dominarea societăţii de către homosexuali şi lesbiene şi, mai nou, de transgenderz. Un alt element definitoriu este că în grădiniţele din Franţa (promovatoarea nr.1 a neomarxismului) copiii sunt învăţaţi să nu mai folosească termenii de „tată” şi de „mamă”, ci cei de „provider nr. 1” şi „provider nr. 2” (le redau din engleză; ele sunt traduse în româneşte, probabil, ca „îngrijitorul nr. 1” şi „îngrijitorul nr. 2”).

Această totală transformare a societăţii umane este numită  „inginerie socială”. Mai exact, este planul marxist de totală degradare şi dezumanizare a omului şi a societăţii umane.

Este ceea ce tânărul Marx şi-a dorit: Să coboare omenirea în iad şi apoi să râdă demonic de bucurie. Acesta este Karl Marx!

Cine este Isus Cristos?

De la naşterea Lui numărăm noi anii: „înainte de Cristos” şi „după Cristos”. Dar se pare că Dionisius Exiguus, călugăr din secolul al VI-lea, care a calculat data naşterii lui Isus, a greşit data cu 4 sau 6 ani, aşa încât se poate spune că Isus Cristos  S-a născut în anul 6 sau 4 „înainte de Cristos” (o expresie care este înlocuită astăzi de foarte mulţi cu „înaintea erei noastre” sau „în era noastră”;  noi însă rămânem fideli formulei „înainte” şi „după Cristos”).

Noul Testament, cartea de bază a creştinismului, cuprinde chiar la început patru biografii ale lui Isus, numite „Evanghelii” şi scrise de patru autori: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Doi dintre aceştia, Matei şi Ioan, au fost ucenici ai lui Isus, deci au fost martori oculari ai majorităţii evenimentelor relatate; Marcu a scris pe baza notiţelor pe care le-a făcut după relatarea evenimentelor făcute de Petru, un alt ucenic al lui Isus; Luca a fost un medic şi istoric grec, care a făcut cercetări amănunţite la faţa locului, stând de vorbă cu martori oculari ai evenimentelor; el a scris şi un al doilea volum, întitulat „Faptele apostolilor”, în care relatează evenimentele legate de întemeierea creştinismului de către ucenicii lui Isus, acoperind o epocă de aproximativ 35 de ani. Cercetările făcute pe baza cărţii „Faptele apostolilor” dovedesc că Luca a fost un istoric extrem de exigent şi de corect în relatările sale, dându-ne astfel garanţie că şi la scrierea primului volum, „Evanghelia după Luca”, autorul a fost un istoric tot atât de exigent şi de corect în relatarea evenimentelor.

Marcu nu ne dă nici un fel de informaţii despre naşterea şi copilăria lui Isus, ci începe direct cu activitatea lui de Învăţător. Ioan ne dă cea mai spectaculară introducere: el ne duce înainte de crearea lumii, şi ni-L prezintă pe Isus Cristos atunci, cu termenul de „Cuvântul”, sau în limba greacă, în care scria el, „Logosul” (Cuvântul sau Raţiunea):

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără El…” (Ioan 1:1-3)

După alte câteva informaţii, apostolul Ioan ne dă  această informaţie tot atât de monumentală ca şi cele de la început:

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har (bunătate) şi de adevăr şi noi am văzut slava Lui, o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Şi încă o informaţie tot atât de fundamentală:

„Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela  L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Informaţia extraordinară pe care o primim de la apostolul Ioan este că Isus din Nazaret a fost Fiul lui Dumnezeu, fiind parte din Dumnezeu, şi care S-a întrupat, adică S-a făcut om şi că el, Ioan, a fost în şcoala Lui.

Despre naşterea miraculoasă a lui Isus ne vorbeşte şi Matei:

„Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” Maria a destăinuit acest lucru logodnicului ei, dar acesta n-a crezut-o şi era hotărât să  rupă logodna, dar i s-a arătat un înger în vis şi acesta i-a confirmat că ea este însărcinată „de la Duhul Sfânt” şi lucrul acesta l-a convins pe Iosif şi el a luat-o la el acasă, dar n-au trăit împreună până când ea a născut (Matei 1: 18-24).

Medicul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ne dă şi mai multe detalii. El ne spune că un înger i s-a arătat Mariei şi i-a spus: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Evenimentele acestea sunt miraculoase şi greu de crezut. Ceea ce trebuie să subliniem aici este că Matei, înainte de a deveni ucenicul lui Isus, a lucrat la  Serviciului de impozite din Nazaret, şi acest serviciu cerea educaţie superioară. Luca, la rândul lui, era medic. Oamenii aceştia nu aveau nici un motiv să inventeze asemenea evenimente. Ei doar consemnau ceea ce ştiau din surse demne de încredere, mai mult ca sigur de la Maria însăşi. Şi nici aceasta nu avea nici un motiv să inventeze asemenea fapte.

Isus a crescut în oraşul Nazaret, de lângă Lacul Ghenezaret, numit şi Marea Tiberiadei. El a învăţat să scrie şi să citească şi a învăţat foarte temeinic Sfintele Scripturi iudaice la sinagoga din Nazaret. Tatăl adoptiv al lui Isus, Iosif, era tâmplar şi L-a învăţat pe Isus tâmplăria. Nu ştim când a decedat Iosif, dar ştim că  Isus a continuat să lucreze ca tâmplar până la vârsta de 30 de ani, vârsta considerată atunci a maturităţii, când – de exemplu - un preot intra în slujbă.

Pe vremea aceea, lângă Iordan, a început Ioan Botezătorul să predice şi să cheme pe iudei să renunţe la fapte de corupţie şi să ia o hotărâre de transformare a vieţii. Cei ce acceptau acest mesaj, erau chemaţi să intre în apa Iordanului, acolo să-şi mărturisească păcatele şi apoi să fie botezaţi de Ioan prin scufundare în apă.

Într-o zi, Ioan L-a văzut pe Isus că se aşează în rând cu păcătoşii care aşteptau să-şi mărturisească păcatele şi să fie botezaţi de Ioan. Isus şi Ioan erau rudenii. Ioan Îl cunoştea pe Isus şi ştia că este un om curat, care n-are nevoie de mărturisire şi, deci, nici de botez. Ioan I s-a adresat lui Isus spunându-I că El n-are nevoie de botez. Dimpotrivă, i-a zis Ioan: „Eu ar trebui să fiu botezat de Tine!” Isus i-a răspuns că prin botezul Său, El trebuie să împlinească dreptatea lui Dumnezeu. Ioan a acceptat, L-a botezat şi pe când ieşea Isus din apă, Ioan a văzut cum Duhul Sfânt se cobora peste Isus în chip de porumbel şi din cer s-a auzit  glasul lui Dumnezeu care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.”

Îndemnat de Duhul Sfânt, Isus s-a dus în pustiu, acolo a postit patruzeci de zile, apoi i s-a arătat diavolul, care i-s propus să colaboreze împreună. Isus a refuzat toate ofertele diavolului şi apoi a venit la Nazaret şi a început să facă două lucruri: să dea nişte învăţături ne mai auzite până atunci şi să vindece bolnavii de orice boală şi chiar să învieze morţii.

Practic, Isus a început o şcoală cu aceste învăţături noi. Zeci de tineri au intrat în şcoala Lui, ca „ucenici”, adică elevi sau studenţi. La scurtă vreme, dintre aceşti ucenici şi-a ales 12 pe care i-a numit „apostoli” (adică „trimişi”), fiindcă pe aceştia urma să-i trimită în toată lumea ca să răspândească noua Lui învăţătură.

Esenţa învăţăturii lui Isus era bunătatea. El voia să producă oameni buni, aşa cum Dumnezeu este bun. Nu avem spaţiul să dezvoltăm pe larg această învăţătură dumnezeiască. Pentru aceasta, vă chem să citiţi cele patru Evanghelii.

Ucenicii Lui credeau că El va fi cel ce  va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană. Dar El le propunea iudeilor o nouă cale: Să-i iubească pe romani, să le dea  tot ce aceştia cer, să biruiască duritatea şi răutatea prin bunătate şi prin acte de iubire. Iudeii au respins o asemenea cale. Isus i-a prevenit că pe calea revoltei şi a luptei înarmate vor fi învinşi de romani şi vor fi duşi în robie, chiar în acea generaţie, şi aşa s-a şi întâmplat 40 de ani mai târziu.

După aproximativ trei ani de învăţături şi de vindecări, Isus a anunţat brusc că pleacă la Ierusalim, că acolo va fi arestat, bătut, batjocorit şi ucis prin răstignire, dar că a treia zi va învia.

Aşa s-a şi întâmplat. După înviere, timp de 40 de zile a continuat să Se arate ucenicilor şi să le dea instrucţiuni pentru misiunea lor viitoare. Apoi a fost înălţat la cer. Zece zile mai târziu, print-o vijelie ca o tornadă, peste ucenicii lui Isus a coborât Duhul Sfânt sub forma unor limbi de foc. Ei au fost totalmente transformaţi, au fost umpluţi de putere, şi au început să-i înveţe pe oameni tot ce i-a învăţat Isus pe ei şi să facă şi ei minunile pe care le făcea Isus. Aşa a început să se răspândească noua credinţă, pe care noi o numim creştinism. Lucrurile acestea le ştim din a doua carte scrisă de medicul Luca, numită „Faptele apostolilor”.

Creştinismul a fost adesea falsificat şi răstălmăcit. Au apărut diferite forme de creştinism.  Această mişcare a fost mereu reformată, restructurată şi îmbunătăţită. De cele mai multe ori, creştinismul a fost răstălmăcit prin îndepărtarea de învăţătura originală a lui Isus. Ori de câte ori s-a făcut o reîntoarcere la învăţătura pură a lui Isus a avut loc o renaştere şi o transformare radicală. Oameni ca Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi Nelson Mandela, aplicând învăţătura lui Isus, au schimbat cursul istoriei.

Dar cele mai profunde transformări s-au făcut în oameni, în caracterul lor, când aceştia L-au acceptat pe Isus să le fie Dascăl, Mentor, Mântuitor.

În fiecare an se publică în medie 1.500 de cărţi noi despre Isus. Oamenii nu obosesc să descopere noi comori în Persoana Lui şi în învăţătura Lui. Naţiunile care Îl acceptă pe El ca Învăţător, Mentor, Mântuitor şi Îi zic ca apostolul Toma; „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, trăiesc cea mai mare şi mai benefică transformare.

Concluzii

În anul 1517, Martin Luther a început Reforma, care a însemnat aruncarea afară a tuturor superstiţiilor şi practicilor nebiblice şi întoarcerea la un creştinism aşa cum ni-l prezintă Biblia. Germania, apoi Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia şi Anglia au trecut la Reformă. Patru secole au trăit aceste ţări prin principiile Reformei şi schimbările, atât în indivizi cât şi în întreaga societate, au fost extraordinare. Aceste schimbări au dat naştere civilizaţiei moderne europene.

Ceva radical s-a întîmplat apoi: Pe la 1740 a început în Franţa ceea ce s-a numit „iluminismul”, cu idea de bază că ştiinţa ar fi dovedit că nu există Dumnezeu şi că prin aceasta oamenii au fost „iluminaţi”. Din Scoţia a venit  unul pe nume David Hume care a scris o carte despre minuni, în care a argumentat că minuni nu s-au întâmplat niciodată şi nu se întâmplă nici astăzi şi că numai cine nu mai crede în minuni este „modern”. O serie de teologi germani, care voiau să fie „moderni” au început să rescrie Biblia, golind-o de orice elemente miraculoase. Astfel a apărut la 1835 cartea lui David Strauss întitulată „Viaţa lui Isus”, în care Isus era prezentat ca un om obişnuit care n-a făcut nici o minune şi nici n-a înviat din morţi (toate minunile, inclusiv învierea ar fi fost inventate de apostoli).

Un alt teolog, pe nume Bruno Bauer, a început atunci să le spună studenţilor că minunile din Biblie nu sunt adevărate. Iată ce spune el într-o scrisoare:

„Eu ţin prelegeri aici la Universitate şi am o mare audienţă. Nu mă înţeleg pe mine însumi când îmi pronunţ blasfemiile de la catedră. Ele sunt atât de mari încât aceşti copii, pe care nimeni n-ar trebui să-i ofenseze, când le aud li se face părul măciucă. Când îmi rostesc aceste blasfemii îmi aduc aminte cum acasă scriu o apologie a Sfintelor Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, este un demon foarte rău care mă stăpâneşte de câte ori sunt la catedră şi eu sunt prea slab să mă opun lui…Spiritul meu de blasfemie nu va fi satisfăcut decât când voi fi autorizat să prezint deschis, ca profesor, sistemul meu de ateism.”

Bauer a fost cel care i-a zguduit credinţa lui Engels, înainte ca Rudolf Hess să i-o distrugă total. Marx a devenit prieten cu Bruno Bauer.

Teologii care negau miraculosul din Biblie s-au numit teologi liberali. Teologia liberală a ruinat şi credinţa lui Frederich Nietsche şi l-a făcut să devină nihilist.

Teologia liberală  şi marxismul, la care s-a adăugat câteva decenii mai târziu darvinismul, au fost ideologiile care au distrus în mare măsură ceea ce realizase Reforma. Ele au golit bisericile şi au secularizat (ateizat)  universităţile şi apoi societatea apuseană.

Marxismul îmbrăţişat de Lenin a produs revoluţia comunistă în Rusia. Stalin a desăvârşit-o prin imensele şi oribilele lagăre de concentrare. Mao Tse Tung, Pol Pot, Fidel Castro, au dus marxismul până la ultimele lui consecinţe.

În timpul acesta, învăţătura lui Isus Cristos nu s-a stins. Dimpotrivă, ea se răspândeşte cu mare repeziciune în toată lumea a treia. Şi reînviază încet şi în Europa. Tot mai mulţi intelectuali din Europa se trezesc şi îşi dau seama că lupta se dă în mod vizibil între Dumnezeu şi Diavolul.

Este clar că în lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte, între marxism şi creştinism, încă nu s-a spus ultimul cuvânt. Apostolul Ioan, care L-a înţeles pe Isus în modul cel mai profund, a scris despre El:  „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8).

Marx s-a întâlnit cu Diavolul la 18 ani, s-a lăsat frânt şi a devenit instrumentul Diavolului. Şi Isus s-a întâlnt cu Diavolul, care L-a ispitit şi a încercat să şi-L facă aliat, dar Isus a rezistat ispitei şi a înţeles că în lupta Lui cu Diavolul trebuie mai întâi să dea omenirii învăţătura de la Dumnezeu şi apoi să accepte răstignirea. Din propriile cuvinte ale lui Isus înţelegem că la crucea de la Golgota El a realizat trei lucruri: Ne-a împăcat cu justiţia (dreptatea) lui Dumnezeu, a anulat dreptul Diavolului de a mai avea stăpânire peste oameni (răscumpărare) şi Şi-a vărsat sângele ca prin El să ne spele păcatele. Tot la cruce, Isus ni L-a revelat pe deplin pe Dumenezu ca fiind o Fiinţă plină de bunătate, de dragoste şi de dăruire de Sine. În mod suprem, la cruce, omul care-i înţelege semnificaţiile se predă pe sine acestui Dumnezeu şi acestui Cristos şi porneşte pe drumul transformării după chipul şi asemănarea Lui.

Când Isus a fost înălţat la cer, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Stăpân, Conducător al istoriei, cu sarcina de a continua lupta „până va pune pe toţi duşmanii Lui sub picioarele Sale”. El a început lupta aceasta prin apostolii Săi şi o continuă astăzi prin cei care se dăruiesc Lui şi „nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:4).

Aşadar, istoria actuală este o luptă între Cristos şi Diavolul. Marx a fost un instrument al Diavolului. Marxismul şi-a definit ca una dintre sarcini să-l scoată pe Dumnezeu din gândirea oamenilor. Apostolul Pavel şi-a stabilit ca sarcină să cucerească minţile oamenilor şi să-i înveţe pe oameni să gândească şi să trăiască asemenea lui Isus Cristos (2 Corinteni 10:5; Filipeni 2:5, etc.).

Pentru o vreme, marxismul a biruit parţial în Europa.  Astfel, în Europa de răsărit a produs societatea marxistă care ne-a chinuit aproape 50 de ani, iar în Europa de apus a distrus o mare parte dintre roadele Reformei. Dar oamenii lui Cristos au pornit lupta pentru recucerirea Europei pentru Dumnezeu.

Europenii sunt din nou în situaţia de a alege între Marx şi Cristos.

Ce va face poporul român? Se va trezi el să înţeleagă despre ce este vorba în această luptă culturală şi spirituală? Va alege el bine? Rolul nostru este să ne convingem neamul să-L aleagă pe Isus Cristos.

Iosif Țon