Când coloniștii evrei au venit în Țara Sfântă, în secolul al XIX-lea, au găsit un pământ sterp și oameni sărmani care sufereau din cauza bolilor și a sărăciei. Toate acestea s-au schimbat când evreii au adus un progres în agricultură, precum și inovații în domeniul învățământului și al sănătății, care au fost în beneficiul tuturor.
În secolul al XIX-lea, viața era grea sub domnia Imperiului Otoman pentru muncitorii arabi din Palestina. Mulți își pierduseră fermele din cauza taxelor foarte mari sau a beduinilor invadatori. Nu existau școli sau electricitate, iar salubrizarea era slab dezvoltată. Speranța de viață pentru un arab în Palestina era de 30 de ani.
Odată cu venirea evreilor, toate acestea au început să se schimbe. Prin muncă grea, au transformat mlaștinile în podgorii, în ferme și în dumbrăvi de citrice. Au introdus electricitatea în Palestina și au îmbunătățit serviciul de salubrizare. Au lucrat, de asemenea, la eliminarea țânțarilor care cauzau îmbolnăvirea de malarie. Localnicii arabi au beneficiat în urma muncii lor. Într-o perioadă de 20 de ani, rata mortalității infantile pentru copiii arabi s-a înjumătățit, iar speranța la viață pentru arabi a crescut cu 12 ani.
Evreii ce dețineau pământuri i-au angajat pe mulți dintre ei să lucreze câmpul și i-au plătit mai bine decât angajatorii arabi.
''În primul rând, după cumpărarea pământurilor, populația arabă a avut un venit. Cu ajutorul acestor bani, și-au putut îmbunătăți viața și societatea arabă și-a putut ridica nivelul de trai. Datorită faptului că evreii au achiziționat terenuri, condițiile economice și sociale ale arabilor au fost mai bune'', spunea Yossi Katz.
Arabii din țările învecinate s-au îngrămădit în Palestina pentru a profita de nivelul înalt de trai.
Din anul 1922 și până în anul 1947, populația totală a arabilor din Palestina s-a dublat. În orașul Haifa, numărul arabilor a crescut cu 290%, în Ierusalim cu 131%, iar în Jaffa cu 158%.
În 1939, savantul evreu Martin Buber a descris cooperarea dintre evrei și arabi într-o scrisoare către Mahatma Gandhi:
''Fermierii evrei au început să-i învețe pe frații lor, pe fermierii arabi, să cultive pământul cu mai mult zel. Împreună cu ei, vrem să lucrăm pământul, să-l 'slujim', după cum spune limba ebraică. Cu cât va fi mai fertil pământul, cu atât va fi mai mult spațiu, pentru noi și pentru ei. Nu dorim să-i deposedăm, ci vrem să locuim împreună."
Când Israelul și-a declarat independența, în 1948, evreii construiseră deja o rețea puternică de ferme folosite în comun, care se întindea din Galileea până în deșertul Negev. Au construit, de asemenea, școli, spitale, drumuri și orașe. Cu alte cuvinte, evreii funcționau deja ca stat independent.
''Când Ben Gurion a declarat înființarea statului Israel, în 1948, avea deja o bază,
o fundație teritorială de pământuri și de așezări, un mare număr de așezări răspândite în tot Israelul, așezări ridicate pe terenuri achiziționate de evrei'', spunea Yossi Katz.
În ciuda revendicărilor istorice și legale valide ale poporului evreu asupra pământului lor, granițele Israelului încă se negociază, după șapte decenii de statalitate.
''Deși nu există urmă de îndoială, nici din punct de vedere istoric, nici moral, nici arheologic cu privire la legătura Israelului cu țara și a țării cu Israelul, israelienii sunt dispuși să facă un compromis pentru a salva vieți, pentru a obține pacea. Vom aștepta până când vom avea un partener de partea Palestinei, un partener de încredere, care nu crede în distrugerea poporului evreu ca modalitate de a-și înființa propria istorie și care e dispus să locuiască în pace alături de noi'', a afirmat Danny Ayalon, ambasador.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.