Cazul
Bodnariu, care are toate sansele sa devina un precedent juridic, a ridicat in
mod legitim multe intrebari, insa a si polarizat in mod neasteptat societatea
romaneasca. In mod premeditat sau nu, interpretarea situatiei a generat doua
mari controverse, care au devenit, din nefericire, redutabile capcane, in care
multi s-au grabit sa se arunce.
Prima
capcana o constituie asocierea crestinismului neoprotestant cu folosirea bataii
ca metoda preferata de educatie a copiilor. Totul a plecat de la recunoasterea
deschisa, de catre parinti, a folosirii ocazionale a disciplinarii corporale
minore. A fost tot ceea ce a trebuit unei parti a presei scrise si vorbite si a
diversilor comentatori de meserie sau de ocazie, pentru a declara cu aroganta
ca “pocaitii” considera ca “bataia e rupta din rai” si pentru a legitima cu
putere de sentinta validitatea masurii extreme luate de Barnevernet. Nimic mai
fals sau, mai bine zis, o afirmatie cu nimic mai prejos decat prejudecata ca in
Biblie scrie „crede si nu cerceta“. Orice exegeza corecta a textelor biblice
referitoare la disciplinarea copiilor infirma aceasta declaratie. Pentru
cititorii nefamiliarizati cu mediul neoprotestant si cu hermeneutica biblica,
dar onesti si detasati putin de emotia politizata a momentului, lectura
articolului “Unde sa punem nuiaua din Biblie?” din revista Semnele Timpului din
februarie a.c., e un bun inceput.
Am
denumit capcana aceasta directie de interpretare, pentru ca realitatea
ulterioara a dovedit ca disciplinarea corporala a fost doar un pretext pentru
abuzul comis de Barnevernet prin confiscarea celor cinci copii ai familiei
Bodnariu. In primul rand, nu s-au putut dovedi nici un fel de semne de
agresiune asupra nici unuia dintre copii, desi acestia au fost suprainvestigati
din punct de vedere medical. In al doilea rand, la reintalnirea parintilor cu
copiii, doi dintre ei aveau pe corp echimoze (vanatai) care pot fi interpretate
cel putin ca o dovada de neglijenta in ingrijire, daca nu de abuz, din partea
familiilor surogat. In conditiile absentei explicatiilor din partea
asistentilor sociali chestionati de parinti, se dovedeste ca Barnevernet este
pentru unii muma, pentru altii ciuma. In al treilea rand, ce importanta a avut
pentru familia Nan faptul ca parintii au sustinut in permanenta ca nu au
disciplinat corporal copiii? Nici una. Dimpotriva, in stilul intors pe dos,
specific Barnevernet, acesta a devenit chiar motivul oficial pentru care nu li
s-au redat copiii.
A doua
capcana este mult mai subtila si consta in prezumtia superioritatii culturii
norvegiene fata de cea romaneasca. Formulele deja consacrate in comentarii merg
de la varianta mai eleganta: “In Roma te porti ca romanii”, pana la cea
maligna: “Asa le trebuie, sa le ia copiii daca au crezut ca scapa nepedepsiti
pentru ca se poarta ca la noi, in Romania, intr-o societate atat de civilizata
cum este cea norvegiana, in care totul merge ceas”.
As vrea
sa le atrag atentia distinsilor comentatori asupra faptului ca aceasta este o
abordare simplista a problematicii culturii, abordare care nu face decat sa
demonetizeze argumentul. Cultura unui popor este un creuzet in care fierbe
continuu un amestec de factori din cei mai diversi: istorie, literatura,
performante intelectuale, resurse naturale, religie, realizari militare,
muzica, arta, bucatarie, etc. Ce anume defineste superioritatea sau
inferioritatea unei culturi? Voi incerca sa sugerez un raspuns, care reprezinta
opinia mea personala, nealterata de ratiuni de corectitudine politica sau de
anomia postmodernista.
Ca sa
revin la formulele comentariilor, cultura romana era considerata superioara
celorlalte culturi contemporane ei. Insa de la istoricul si preotul Silvianus,
care a trait in sec. V d.Hr. si care a fost martor al prabusirii bogatului insa
putredului Imperiu Roman de Apus, au ramas surprinzatoare scrieri despre
vandali, (popor migrator al carui nume are si acum o conotatie ce nu mai
trebuie explicata), din care rezulta ca ei au fost cei care au luat masuri
ferme pentru a pune capat decaderii morale a romanilor.
Mai
aproape de zilele noastre, este suficient sa trecem in revista cateva exemple
de mari culturi si civilizatii, ca sa se clatine putin aroganta argumentului
mai sus mentionat: Americanii au NASA, dar si pe Martin Luther King; japonezii
sunt recunoscuti pentru meticulozitate si longevitatea data de stilul de viata
sanatos, dar si pentru violenta manifestata de-a lungul timpului fata de
popoarele cucerite; britanicii au Oxford, Cambridge, dar si istoria lor legata
de Commonwealth; nemtii au corectitudinea si punctualitatea, dar si
Holocaustul; coreenii au perseverenta si inregimentarea, dar cata diferenta
intre viata din Nord si cea din Sud. Da, norvegienii au fiordurile si petrolul
din Marea Nordului, dar si Lebensborn. Si da, noi românii avem coruptia si
diversele neputinte administrative, dar ii avem pe Titeica, Coanda si Enescu
si, mai mult decat atat, avem inca filonul crestin, care ne face sa ne revoltam
de abuzurile reale, si nu inchipuite, asupra copiilor.
Ma
opresc aici cu exemplele, doar pentru a sugera ca ceea ce face diferenta in
toate aceste cazuri este reflectarea ideologiei statului in cultura si valorile
poporului respectiv. O spune foarte plastic Dumitru Nan, in apelul lui disperat
catre agentii Barnevernet care au venit sa-i confiste copiii: “Va dau TOT ce am,
numai nu-mi luati copiii”.
Cand
trocul acesta nefericit, in care sufletele copiilor sunt vandute pentru
linistea si perfectiunea sociala de sub clopotul de sticla al bunastarii
scandinave, este legitimizat juridic la nivel de natiune, imi dau seama ca mi-au
cam trecut complexele de român, pe care au avut grija unii si altii sa mi le
induca de vreo douazeci si cinci de ani incoace.
Si, in timp ce, ca natie, ne inventariem cu smerenie PROPRII
demoni, sa avem grija sa nu ajungem sa ne inchinam la ai ALTORA.
Dr. Daniela Mariş
Vezi si:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.