După cum era de așteptat, și în
privința cazului Bodnariu au apărut voci care mai întâi au invitat la reținere
până se face publică situația de fapt în familie (probabil aceștia anticipând
abuzuri), pentru ca mai apoi să auzim tot mai des refrenul ‘Să ne vedem noi
de-ale noastre, că avem mult mai multe bube decât ei.’
Acelora care resping orice încercare
de a analiza critic și a condamna politica Barnevernet-ului pentru că păcatele
noastre în același domeniu sunt mai mari, le reamintesc că sunt vreo patru
săptămâni de când s-a încheiat Campionatul Mondial de handbal feminin din 2015;
momentan, nu mai este niciun meci Norvegia-România – la Campionat ne-au bătut
de două ori și, da, ne bat la mai toate capitolele: în privința drepturilor
politice și a libertăților civice, ei scorul 1, noi scorul 2 (1 este scorul cel
mai bun:-), hotărâri ale Curții Europene ale Drepturilor Omului (CEDO) în 2015:
împotriva României sunt de cateva zeci de ori mai multe decizii (în general,
legate de proprietăți și condiții de detenție) decât împotriva Norvegiei.
E adevărat, statisticile ne sunt
defavorabile, doar că nu e meci între aceste două țări! E o pistă falsă, în
timp ce în condeiul unora, asta devine un soi de manipulare cu scopul de a slăbi
forța valului de simpatie pentru familia Bodnariu.
Cifrele ar trebui să ne dea de
gândit, dar ACUM ar trebui să fim lăsați să ne preocupăm de această realitate
cutremurătoare: conaționalii noștri ce au luat drumul pribegiei pentru varii
motive și-au pierdut copiii – temporar sau permanent – în condiții realmente
suspecte. Părinte fiind, nu-mi pot imagina ceva mai tragic, mai devastator, o
sursă mai sigură a suferinței absolute, decât pierderea copiilor. Înainte de a
face o dezolantă comparație între CIFRELE celor două țări, ar trebui să ne
uităm îndelung la acești OAMENI: TAȚI, MAME și la COPII care plâng și nu pot fi
mângâiați pentru că lumina ochilor lor nu mai este aproape, n-o mai pot atinge.
Nu suntem așadar, nu în fața unui
simplu exercițiu matematic – cât greșim noi versus cât greșesc ei, ci a unei
chemări la OMENIE. Cazul Bodnariu împreună cu cazul Nan și toate celelalte ar
trebui să ne strângă, nu să ne divizeze! Dar când am știut noi oamenii să fim
solidari măcar în fața suferinței totale? (Nu sunt puțini aceia care neagă
ororile Holocaustului)
La aceasta se rezumă poziționarea
față de cel puțin aceste două cazuri care au fost mai mediatizate, Bodnariu și
Nan, la OMENIE! Nu am nevoie să aștept o veșnicie să picure Barnevernet-ul
informații legate de caz când îi văd, îi aud pe acești oameni de treabă care
își iubesc copiii mai mult decât orice altceva, care au încercat să îi crească
frumos, să fie OAMENI.
Dacă mi se cere să aleg pe de-o
parte, între niște oameni a căror poveste o aud, despre care cei ce îi cunosc
îndeaproape îmi spun ce oameni deosebiți sunt și, pe de altă parte, o
instituție pofticioasă, nesătulă, fără stăpân, ‘fără față’, cu istorie recentă
de nenumărate abuzuri, nici măcar nu clipesc să cred pe aproapele ce suspină.
De aceea aleg să îmbrățișez cauza familiei Bodnariu fără să am toate detaliile:
și eu sunt părinte și văd în ce lume trăim.
Încă ceva aici: mărturisesc o
‘deformație confesională’ – ca baptist, eu nu cânt 'simfonii' împreună cu
statul, ci sunt SEPARAT de acesta; separat de stat, mă găsesc însă lângă
aproapele; astfel, imboldul primar este către o suspiciune față de stat și o
solidaritate cu aproapele – până la proba contrarie!
Tocmai de aceea cred că este
momentul să ieșim din zona noastră de confort și să îmbinăm rugăciunea cu
acțiunea (NB: ar trebui să facem asta mereu!)
Nădăjduiesc că toate manifestațiile
publice pentru susținerea familiei Bodnariu și a celorlalte familii vor crește
în intensitate. Nu-i drum’napoi și nici nu ne vom opri!
PS: Insomniile au fost mai lungi,
cuvintele-s mai multe, însă ajunge zilei necazul ei.
Sorin Bădrăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.