Drama
familiei Bodnariu, a familiei Nan și a altor familii de români, loviți în chiar
"sufletul lor" de "atotputernicul" stat național-socialist
norvegian, ne-a scos din hibernare în plină iarnă. Dumnezeu ne-a
mișcat inimile, celor care avem, și ne-am mobilizat, ca niciodată înainte, în
susținerea cauzei acestor oameni loviți de niște funcționari incompetenți și
fără suflet. Am primit, din partea unui părinte, un material, pe cât de
emoțional, tot atât și de rațional, care ne provoacă să înțelegem adevărata
miză a instituțiilor unui stat asistențial tot mai puternic și care trebuie să
fie răspunsul creștinului în apărarea și promovarea valorilor biblice ale
familiei:
"Cugetările
unui părinte...
Urmăresc
de câteva săptămâni evenimentele care se țes în jurul familiei
Bodnariu. În primul rând, le urmăresc în calitate de părinte - am copii
și îmi iubesc copiii. Ca părinte empatizez cu Marius și Ruth
Bodnariu; nu pot rămâne indiferent față de decizia unei organizații de a
lua cu forța copiii de lângă părinți. În al doilea rând, urmăresc
aceste evenimente în calitate de român - sunt născut în România,
trăiesc în România și îmi iubesc țara și neamul. Nu pot rămâne
indiferent când un frate de neam este tratat într-o țară străină ca
un monstru care și-ar devora copiii. În al treilea rând, urmăresc evenimentele
în calitate de creștin. Cred în Dumnezeu și împărtășesc concepția
creștină despre lume și viață. Cred că Dumnezeu a întemeiat
familia și a stabilit natura și forma relațiilor dintre părinți și
copii. Nu pot rămâne indiferent atunci când o organizație
seculară încalcă principiile divine și deposedează părinții de
dreptul și datoria lor de a-și educa și crește copiii,
sau când aceeași organizație încalcă dreptul copiilor de a rămâne
lângă părinții lor adevărați. Chiar dacă familia Bodnariu aparține altei
confesiuni creștine, consider că atunci când principiile fundamentale ale
creștinismului sunt călcate în picioare, toți creștinii – indiferent de
confesiune – sunt datori să le apere.
Nu
sunt xenofob. Nu sunt sectar. Am
călătorit și în alte țări ale lumii. Am un respect deosebit
pentru oamenii care aparțin altor popoare și locuiesc în alte părți
ale lumii. Cred că fiecare popor are locul și rostul lui sub soare.
Nu cred în rase superioare și rase inferioare, ci cred că oamenii de pe
pământ au toți aceeași valoare înaintea lui Dumnezeu.
Vremurile și împrejurările
au făcut însă ca oamenii săcolinde pământul în căutarea
unui trai mai bun. Așa ne-am trezit cu popoare și culturi
amestecate în țări care au legile lor și mentalitățile lor.
Aceste legi și mentalități nu se potrivesc în mod echitabil tuturor
celor care locuiesc într-o anumită țară. Nu mă refer la statele
dictatoriale și opresive, ci în special la statele care au adoptat
democrația liberală, la statele multietnice și
multiculturale. Integrarea socială în statele multietnice și
multiculturale, chiar dacă este prezentată în termeni
optimiști în scrierile multiculturaliștilor, în
realitate, în viața de zi cu zi, confruntă oamenii cu
provocări și probleme greu de gestionat. În fața acestor provocări,
guvernele încearcă o acrobație mediatică între cosmopolitanismul
afișat în discursul public (politically correct) specific democrațiilor
liberale, pe de o parte, și discriminarea specifică naționalismului
socialist deghizat sub forma legilor, normelor și procedurilor care
legitimează instituțiile publice din țara respectivă, pe de
altă parte. Prin urmare, tratamentul la care sunt supuși cei nou
veniți într-o țară cu democrație liberală trebuie văzută nu
doar din perspectiva optimist teoretică, ci și din perspectiva realist
practică. Din această ultimă perspectivă, drepturile omului,
drepturile părinților sau drepturile copiilor îmbracă forme dintre
cele mai surprinzătoare. În mod concret, complexitatea problemelor cu
care se confruntă cei nou veniți în aceste țări (atrași
probabil de promisiunile bunăstării) se poate vedea în cazul familiei Bodnariu:
o familie româno-norvegiană ai cărei copii - cinci la număr - au fost
luați de agenția de protecție a copilului Barnevernet și plasați în
alte familii pe motiv că în familia naturală au fost supuși unor
abuzuri. Cazul respectiv a beneficiat de o atenție mediatică deosebită. În
dezbaterile publice cu privire la situația acestei familii se conturează două
direcții sau poziții pe care le putem denumi: poziția pro-familie sau
familiștii, și poziția pro-instituție sau instituționaliștii.
Argumentele
poziției pro-familie
subliniază valorile,integritatea, drepturile și autonomia familiei
cu privire la creșterea și educația copiilor. Din perspectiva
familiștilor, rolul instituției este de a sprijinii, de a asista
familia în creșterea copiilor și nicidecum de a submina sau
destrăma familia. De cealaltă parte, poziția pro-instituție afirmă drepturile
(legale), expertiza și autoritatea instituției cu privire la
creșterea, educația și protecția copiilor. Din perspectiva
instituționaliștilor, părinții sunt un pericol pentru copii. Mai mult,
instituționaliștii consideră că filosofia părinților cu privire la
educație este perimată iar metodele folosite sunt dăunătoare pentru viitorul
copiilor. De aceea, instituționaliștii pledează pentru limitarea sau
chiar eliminarea totală a influenței părinților în educația
propriilor copii. O asemenea instituție care pretinde căare o
filosofie modernă cu privire la educație, are metode adecvate și
eficiente, are specialiști acreditați, a obținut din partea statului
norvegian dreptul legal de a lua copiii din familie atunci când
consideră că binele copiilor este în pericol. Așa cum se
poate lesne observa, familiștii și instituționaliștii operează cu
filosofii politice și politici sociale fundamental opuse. Aceste deosebiri
se văd tot mai limpede în dezbaterile publice din România cu privire la
binele și viitorul copiilor, atât ai familiei Bodnariu, cât și
ai altor familii de români, cehi, lituanieni, polonezi, etc., cărora
le-au fost luați copiii de către instituția de protecție a copiilor din
Norvegia.
Astfel, la
întrebarea: cine poate oferi acestor copii cel mai bun viitor emoțional,
educațional, spiritual și profesional? Răspunsul familiștilor este - Familia, în
timp ce răspunsul instituționaliștilor este - Instituția. La întrebarea: unde
vor experimenta copiii cel mai bine dragostea și atașamentul emoțional?
Familiștii afirmăclar - în familie alături de părinți și
frați, iar instituționaliștii susțin că în instituție separați
de părinți și frați. La întrebarea: ce se
întâmplă când opiniile părinților și ale instituției se
deosebesc cu privire la binele copiilor? Familiștii susțin că ar trebui
să primeze poziția părinților, în timp ce instituționaliștii susțin
că trebuie să primeze poziția instituției.
În confruntarea
dintre familie și instituție cu privire la binele și viitorul
copiilor, se ridică și alte întrebări:
▪ ce
drepturi are și de ce protecție beneficiază familia?
▪ ce
drepturi are și de ce protecție beneficiază instituția?
▪ există o
relație echitabilă între drepturile și protecția familiei, pe de o
parte, și drepturile și protecția instituției, pe de altă parte?
Din
ceea ce a ieșit la iveală în dezbaterile de până acum cu privire la
copiii luați din familie cu forța de către instituție, se pare
că familia nu are nici un mijloc eficient de apărare împotriva deciziilor
instituției. Răspunsul instituțiilor din Norvegia însușit de instituționaliștii
din România cu privire la faptul că familia poate ataca în instanța de
judecată decizia instituției de protecție a copilului, este profund
dezavantajantă pentru familie. Mai precis, instituția are dreptul
să smulgă copiii cu forța din brațele părinților, în baza unui
denunț, să îi plaseze înfamilii surogat agreate de aceeași
instituție pe o perioadă nedeterminată (lungă), în timp ce
părinții naturali (familia) fără drept de a-și vedea copiii în acest
interval, au dreptul să aștepte ani de zile derularea unui proces în
instanță. Cine protejează copiii în tot acest timp de traumele
emoționale ale despărțirii de familie? Cine va răspunde de consecințele acestor
traume asupra dezvoltării psiho-emoționale, comportamentale și
profesionale ale copiilor? Cine va răspunde de consecințele traumelor
emoționale și relaționale pe care le poate genera intervenția în
forță a instituției asupra părinților și a familiei extinse?
Este
cunoscut faptul că familia este grupul social cu cele mai profunde și
durabile relații de dragoste, atașament, responsabilitate, apartenență și
care contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea identității, a
siguranței, a echilibrului emoțional și mental, a capacităților
relaționale, etc. Destrămarea abuzivă a familiei are consecințe greu de
cuantificat. Acest fapt este confirmatatât empiric de omul obișnuit de pe
stradă, cât și de rezultatele unor studii efectuate de
specialiștiiresponsabili. Familia nu este o colecție de indivizi
fărăsuflet, sau în termeni mai reci, o colecție de roboți care pot fi
mutați dintr-o instituție în alta, în urma unei decizii impusă cu
forța de o instituție.
Din
tot ce se cunoaște până în acest moment, se pare că în cazurile
devenite publice în Norvegia, familia este deposedată de cele mai
modeste mijloace de apărare în fața instituției. Instituționalismul
norvegian nu face nici cel mai mic efort de a înțelege specificul emoțional,
relațional și spiritual în care s-au născut și au crescut copiii
familiilor de români. Argumentul legal care stă la baza deciziilor
unei instituții este invocat sec și metalic, ca și când
copiii și părinții ar fi niște obiecte fără suflet.
În
calitate de părinte, mă întreb dacă nu cumva politicile sociale
promovate în baza unei anumite filosofii politice, își propun distrugerea
familiei sub masca preocupării pentru binele și viitorul copiilor. Dacă
părinții pot fi deposedați de drepturile parentale și de
posibilitatea de a-și păstra copiii în baza unor asemenea
filosofii și practici sociale, atunci e limpede că asistăm la
demolarea întregii culturi care s-a clădit pe temelia familiei. Mai
mult, în virtutea instituționalismului legitimat de către statul
norvegian, părinții nu ar fi altceva decât animale de reproducere a căror
datorie este să alimenteze instituțiile cu copii
cărora aceasta să le decidă soarta.
În
calitate de părinte, român și creștin nu pot rămâne indiferent. Dar,
daorită faptului că înțeleg rolul și valoarea dialogului,
aș dori să adresez câteva întrebări susținătorilor instituționalismului:
• Ca
părinte, am dreptul ca alături de alți părinți să îmi exprim public
convingerile în legătură cu filosofia educației, normele și
procedurile instituției în cazul copiilor familiei Bodnariu sau ai altor
familii în situații similare, fără să fiu insultat,
umilit și discriminat public de instituționaliști?
• Are
societatea civilă dreptul de a apăra cetățenii și familiile lor de
abuzurile instituției?
• Ca
părinte, am dreptul la legi și bune practici care să îmi apere
familia de abuzurile discreționare ale instituției?
• Este
statul în mod imparțial și un stat al cetățenilor și al
familiei, sau este doar un stat al instituțiilor pe care le crează și
patronează?
• Sunt cetățenii
participanți la alegerea filosofiei educației și a politicilor sociale,
sau sunt considerați doar o colecție de indivizi decorticați care sunt datori
să se supună orbește instituției?
• Stimați
instituționaliști: sunteți părinți? Aveți copii? Stiți ce
înseamnă dragostea de mamă sau de tată? Vă puteți imagina
ce înseamnă durerea separării de copiii pe care ți i-ai dorit,
pentru care ai jertfit și pe care îi iubești?
• Dacă cetățenii
români ajung în alte țări datorită împrejurărilor de viață, are
statul român dreptul și obligația de a-și proteja și apăra cetățenii
sau se poate deroba de aceste responsabilități sub masca respectului pentru
instituțiile și procedurile țării respective?
• Dacă sunt
călcate în picioare principiile creștine cu privire la natura și
rolul familiei, au creștinii dreptul să-și afirme și să-și apere
public convingerile fără să fie insultați, umiliți și discriminați?
Datorită faptului
că în dezbaterile publice, unii preferă atacul la persoană în locul
evaluării argumentelor, am ales ca în aceste dezbateri să fiu doar un
părinte oarecare, sau un glas care se adresează conștiinței.
Va
continua!"
Sunt
convins că în zilele următoare, în ciuda atacurilor și insultelor venite din
zona apărătorilor statului asistențial și a instituțiilor sale represive, se
vor ridica tot mai multe voci care vor apăra familia și ordinea de autoritate
instituită de Dumnezeu.
Samy Tuțac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.