Cazul
Bodnariu, despre care nu voi vorbi aici decât mai târziu și în mică măsură,
merită discutat pe fondul chestiunii proprietății asupra copiilor. Sunt copiii
stăpâni asupra propriilor persoane? Au părinții vreun drept asupra lor? Dar
vreo obligație?
Argumente etice
Redau
aici răspunsuri universale, care nu privesc legislația din Norvegia, din
România sau de aiurea. Ele țin de etica proprietății private. Perspectiva
liberală (sau libertariană) se bazează în general pe tradiția drepturilor
naturale pentru a stabili normele care ar trebui să guverneze regimul
proprietății într-o societate ideală.
Această
etică susține în primul rând că o persoană este proprietarul legitim exclusiv
asupra propriului corp. Prin continuitate, toate bunurile pe care persoana le
dobândește voluntar, adică prin producție, donație sau schimb, intră în sfera
proprietății acelei persoane, dacă vreți, ca o prelungire a propriului corp.
Cazul
copiilor poate fi tratat coerent ca un caz de producție. Părinții aleg să aducă
pe lume un copil. Ca atare, ei sunt proprietarii exclusivi ai acelui copil, în
relația cu oricine altcineva, mai puțin cu copilul. Acesta, ca viitoare
persoană, este din momentul apariției sale, îndreptățit să nu îi fie încălcată
proprietatea asupra corpului său. Mai mult, așa cum nu arunci din avionul
privat o persoană pe care ai invitat-o la bord – chiar dacă te-ai plictisit de
ea între timp – ci aștepți momentul aterizării, părinții au obligația minimală
să nu-l abandoneze pe copilul neajutorat și să-i ofere cel puțin strictul necesar
pentru a supraviețui, până în când se poate descurca singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.