marți, 24 ianuarie 2017

Mersul Vremurilor: Interviu cu pastorul Beniamin Cocar (25.12.2011)


La începutul deceniului nouă din secolul trecut, pe când ţara era în plin marasm comunist, puţine erau locurile în care lucrurile se dezvoltau contra curentului. Unul dintre acestea era Mediaşul, oraş în care se manifesta o adevărată trezire spirituală. L-am provocat pe pastorul Beni Cocar, aflat acum în Atlanta, să depene amintiri despre viaţa lui, desfăşurată atât în vremuri de oprimare, cât şi în contextul libertăţii experimentate în SUA.

Mersul Vremurilor: Pentru cititorii din ţară, care poate nu ştiu prea multe despre dvs, aţi putea să ne spuneţi în câteva vorbe cine sunteţi şi cu ce vă ocupaţi?

Beni Cocar: Sunt roman stabilit în America de peste 22 de ani. Mă trag din Banat, din Leşcoviţa, acolo unde Nera se duce spre Dunăre şi unde mulţi au trecut-o, crezând ca sunt în Iugoslavia, dar erau tot în România! La noi graniţa era terestră! Am copilărit acolo şi apoi am mers la Timişoara, Sibiu, Brăila, Bucureşti Mediaş… Şcoala, lucru, armata, seminar, căsătorie, slujba pastorală…. Am fost pastor la Mediaş şi împrejurimi din 1980 până în 1986, împreună, sau mai bine zis în umbra pastorului Ioan Ştef, socrul meu. Din 1986 am fost pastor la Detroit până în 2001 când ne-am mutat în Atlanta. De atunci şi până acum trăim în Atlanta.

MV: Când rosteşti numele Cocar, acesta este deja un sinonim pentru cuvântul pastor. Tatăl, fratele, unchiul, vărul, ba chiar şi socrul… doar din ce ştiu eu… au fost sau sunt pastori. Cum este să te naşti şi să creşti într-o asemenea familie?

BC: E frumos să ai o asemenea moştenire dar e şi greu. Tata era pastor şi asta ne-a expus pe Buni (fratele) şi pe mine ca într-o cutie specială, chiar în satul natal. Noi trebuia să fim cei mai cuminţi copii. Noi eram tunşi zero tot timpul. Noi nu aveam voie la nimic “lumesc,” fotbal, sau jocuri pe stradă. Tata credea în cărţi, mai ales în Biblie precum şi în a cânta la harmoniu! Le-am învăţat cu chiu cu vai pe amândouă; Buni le-a învăţat mai bine şi le mânuieşte mai bine şi azi. Aveam doi unchi pastori (tata era Cornel, apoi Duşan şi Mircu). Fratele meu Buni este pastor, socrul meu a fost pastor şi este la pensie cu mine în Atlanta. David Nicola de la Lugoj este vărul nostru, la fel şi Daniel Cocar. Am înţeles că şi băiatul fratelui David este pastor în Timişoara. E o întreagă echipă de pastori. Orice face unul se răsfrânge la ceilalţi. Când noi eram hărţuiţi în România, avea desigur implicaţii asupra unchilor noştri şi Buni sau eu eram uneori chiar confundaţi de securitate (şi chiar de pocăiţi).

MV: Aţi făcut serviciul militar la Brăila, acum mai bine de 30 de ani… Aveţi vreo amintire mai specială din acele vremuri?

BC: Brăila ramane ca un punte importantă în viaţa mea. Nu cred că mai ştiu exact cum arăta oraşul, dar ştiu că acolo mi s-au luminat “ochii” spre lucrarea lui Dumnezeu. În lungile ore de planton, sau gardă de noapte, eram mereu preocupat de “voia Lui Dumnezeu” cu privire la ce voi face după armată. Nu aveam nici 19 ani când m-am dus aproape voluntar la armată. Pe atunci nu se discuta de seminar dacă nu aveai armata făcută. Am vrut să o elimin repede. Îmi amintesc că am avut confruntări cu şefii mei pentru citirea Bibliei. Prima mi-a fost luată înainte de Crăciunul din 1974. Citeam din ea şi sergentul a vrut să o vadă. A citit şi el şi atunci a venit ofiţerul de serviciu. L-a găsit pe sergent cu Biblia. S-a făcut foc… l-a luat, a strigat la el, l-a dus la birou şi, în câteva minute a venit la mine… eu eram vinovatul Cu mine a fost calm, rece şi chiar cinic. Mi-a interzis citirea Bibliei şi orice fel de propagandă religioasă. Mi-a cerut adresa părinţilor să trimită Biblia. Nu a trimis-o niciodată. Într-o zi, în timpul instrucţiei, ploua, era noroi şi noi abia înaintam prin vântul ce venea de la Dunăre! A venit aproape de mine acel ofiţer şi m-a întrebat… cine a păcătuit de avem o aşa vreme… nimeni am zis eu… doar Iona! Omul citea Biblia! Apoi mi-au luat încă o Biblie pe care am primit-o din Timişoara de la un prieten. Aceasta am ţinut-o în biroul şefului de la transport, era un locotenent colonel sau cam aşa ceva. Era tehnician, nu era politruc şi-şi făcea serviciul cu seriozitate. Nu se uita în sertarele de jos ale biroului, iar eu am aşezat Biblia acolo, cu frică şi cutremur, dar am crezut că va fi în siguranţă. Şi a fost. Am citit-o în revers, de la Apocalipsa până la Ezechiel şi într-o dimineaţă, când m-am dus să continui, nu mai era acolo. Mergeam devreme să şterg praful înainte de a veni ofiţerii şi citeam, dar acum nu mai era. Am îngheţat iar la ora 7 când a venit ofiţerul am raportat şi nu am văzut nimic pe faţa lui. De fapt toată ziua a lucrat şi mi-a dat de scris, dar nimic. Am zis că poate-i place şi a dus-o acasă. Mai târziu, după câteva săptămâni chiar, la o şedinţă, un ofiţer nou, care lucra cu noi la auto, ne-a ţinut o cuvântare despre retrograzii care mai citesc Bliblia… Am zâmbit, vorba fratelui Popescu, gândindu-mă cine erau adevăraţii retrograzi… Am tăcut şi nu am zis nimic, dar la terminare l-am întrebat dacă are o Bliblie! A spus că a găsit una în biroul auto. I-am cerut-o şi mi-a zis: “e a ta?” Ce era să zic? Nu avem numele pe ea. Am zis da. “Aha, te-am prins. O să o vând şi îmi cumpăr băutură cu ea.” M-am oferit să o cumpăr dar nu a vrut. Apoi a venit ziua cand s-au verificat dulapurile ofiţerilor şi acel tânăr locotenent mă căuta cu disperare! Să merg să le spun că e Biblia mea, nu a lui. Am încercat să fac pe deşteptul şi să-I spun că nu merg, dar nu am avut şanse. M-am dus, tremurând, plin de emoţii şi frică şi am zis că e Biblia mea. Atunci s-au dezlănţuit cu tot felul de ameninţări că e al doilea incident şi câte şi mai câte. Şeful meu, colonelul tehnic tăcea. Ar fi vrut să mă apere fiindcă eu îl ajutam când nu avea şofer treaz pentru comandant. Eu duceam staţia de radio auto în siguranţă de la garnizoană şi înapoi. Eu eram de încredere că nu am furat nimic din biroul auto, etc, dar risca prea mult. În câteva zile au venit trei ofiţeri superiori de la Bucureşti să mă ancheteze şi, chipurile, să mă educe. Era seară şi m-au chemat în biroul comandantului, spunându-mi că sunt anchetat pentru propagandă religoasă şi pentru răspândire de literatură subversivă! M-au trimis să le aduc apă. Am adus şi mi-au spus să beau eu primul… am zâmbit şi mi-am pus într-un pahar apă şi am băut. Apoi m-au întrebat de ce merg la biserică şi ce fac la biserica? Nu făcusem nimic decât că am spus una sau două poezii. Una a fost “Baraba” şi eu aveau raport despre asta. Mi-au spus să le-o recit. Am făcut-o cu mari emoţii, chiar cu lacrimi. I-am enervat sau i-am impresionat, nu ştiu, dar imediat mi-au cerut să spun jurământul militar. Greu lucru. Acele câteva rânduri le învăţaseşi mecanic în primele zile de armată şi apoi le-am uitat. Noi eram déjà în vara lui 1975 şi jurământul nu mai era în vocabularul nostru. Ne uitam spre “liberare!” Am zis o rugăciune scurtă şi am început. Spre mirarea mea şi a lor, l-am spus tot! Uh! Dar unul a spus că nici pe departe nu a vazut patosul şi pasiunea din Baraba pusă în jurământ. Nu am zis nimic. Au regretat că nu suntem pe vremea lui Stalin, afirmând că nu aş scăpa aşa uşor, iar dacă nu mă cuminţesc o să am de suferit toată viaţa. “Tinicheaua asta te va urmări toată viaţa.” Am plecat cu un gust amar, dar şi mulţumit că nu a fost mai rău. Biblie nu mai aveam şi atunci am cerut împrumut una de la fratele Costel Ciucă, fratele în casa căruia îmi ţineam hainele civile şi unde mă simţeam de-al casei deşi eram departe de familie. Am ţinut Biblia de la dânsul în buzunarul de la veston, am ţinut-o sub pernă, oriunde credeam că nu mi-o pot găsi. Prin Decembrie 1975 am mers înapoi la dormitor să iau Biblia şi nu mai era sub pernă. Am întrebat dar nimeni nu a zis nimic. În Februarie 1976, în ziua când ni s-a spus că ne vor lăsa la vatră, am mers acasa la fam.Ciucă, mi-am luat hainele civile şi apoi m-am dus civil la ofiţerul de informaţii. Am intrat în biroul lui şi deşi erau un om rău din fire, m-a primit cu un zâmbet. Peste umărul lui am văzut în dulap ultimele două Biblii care-mi fuseseră confiscate. Prima nu era acolo, cred că a ţinut-o acel locotenent, Domnul să-l ajute să o citească şi să-i dea mântuire! Am întrabat politicos dacă mai are Bibliile mele… şi el a spus că le-a ars! Am zis să mi-o dea măcar pe ultima, fiindcă era luată cu împrumut şi e frumos să dai înapoi ce împrumuţi… atunci şi-a dat seama că eu priveam la Biblii! A trântit uşa şi mi-a spus că nu o să scap de urmărirea lor. Nu am zis nimic, dar privirea mea implora să-mi dea acea Biblie. A deschis încet dulapul şi mi-a spus: “ia-o şi pleacă!” Să trăiţi am zis şi am plecat. Nu m-am mai uitat înapoi. Am plecat în acea zi şi nu cred că am mai fost în Brăila din 1976!

Am iubit biserica de pe strada Dianei. Am apreciat începuturile lucrării fratelui Iosif Ştefănuţi. Îmi aduc aminte de dorinţa lor de a face o diferenţă în Brăila, deşi inima le era în Banat. Copiii le erau mici şi noi eram prieteni cu ei. Ţin minte pe fratele Iaşa Sezonov care mă sfătuia ce să fac ca să fiu un bun lucrător. Ţin minte pe secretarul bisericii, care avea frate la Reşita, dacă nu greşesc, băiatul lui a devenit pastor la New York şi apoi în Lugoj. Familia Ciucă a fost deosebit de bună cu mine. Ţin minte doar cum era atunci casa, nu departe de unitate, voi copiii eraţi elevi şi eu eram “fratele mai mare,” deşi nu eram aşa de mare! Ce vremuri!
MV: Cum a fost să studiezi în seminarul din Bucureşti, în perioada în care în România ceauşismul îşi arăta ghearele bine de tot?
BC: Intersant! Greu era să intri acolo, dar o data intrat nu a fost prea complicat. Era greu de memorizat greaca. Dr.Talpoş pleca atunci în America la studii şi făcea practica pe noi… sau exegeza şi istoria cu dr.Bunaciu. Eram bun la memorizat şi am dus-o bine, până la incidentul cu dr.Jean Staneschi. Asta ne-a pus în conflict cu dr.Bunaciu şi cu Uniunea, să nu mai zic cu Departamentul de Culte. Eram pe punctul să fim daţi afară fiindcă i-am cerut dr.Staneschi să predea pastorala şi să lase unul mai tânăr să predea homiletica. Dânsul era un om foarte pregătit, didactic, serios, dar bătrân. Nu ne-a înţeles şi cuvântul “tânăr” însemna ori Ţon ori Taloş şi amândoi erau consideraţi periculoşi.
Apoi a venit necazul cu predicatul în biserici care nu erau prea apropiate de uniune, cum ar fi Sfânta Treime (Taloş) şi Reşiţa. Eu am predicat în anul doi în amândouă şi greu m-au reprimit în anul trei. Apoi m-am căsătorit în timpul seminarului, fără a cere acceptul dr.Bunaciu care s-a supărat că m-am dus să fac cununia legală fără să-i spun. Nimic nu a mai fost bine. Eu îl dusesem la Cluj cu maşina, l-am dus şi în nordul Moldovei… Îi fusesem de folos şi m-am mirat de ce s-a supărat aşa de tare pe mine. Dar am terminat cu bine. Am învăţat engleză şi puţină teologie. Pastorala a fost bună. Ne-au învăţat cum să fii pastor. Muzica a fost predată de Titi Adorian până ce a murit, apoi Daniel Stauceanu până la plecarea lui în America. Engleza la fel cu Doru Motz până a plecat în America, Buhai până a plecat şi el…
MV: Fiindcă tot suntem la rubrica “Discuţii Incomode”, am şi o întrebare mai sensibilă. În timpul armatei aţi fost apropiat de familia noastră şi atunci ne-am cunoscut. Privindu-vă cu ochii unui adolescent v-am etichetat drept un nonconformist. Poate că m-am înşelat eu… dar dacă nu, cum s-a împăcat Beni Cocar, pocăitul cu alura rebelă care zăpăcea APV-iştii şi miliţienii, cu rigorile seminarului şi ale vremurilor respective?

BC: Cred că în mare am răspuns deja la această întrebare. Mai mulţi au zis că am fost nonconformist, dar nu cred că am fost aşa. Am mers pe urmele Domnului Isus şi nu am vrut să fac nici un compromis cu securitatea şi cu securiştii. Am crezut că e important să faci ceea ce crezi ca e drept şi să o faci cu toată pasiunea.

MV: Aţi fost obligat să faceţi compromisuri în acea vreme? Vă reproşaţi ceva din acea perioadă?
BC: Nu cred că am fost obligat. Când mi-au luat unul din carnetele de pastor (toţi aveau doua: unul de la uniune şi altul de la department – eu aveam numai de la departament. De la uniune nu am primit din cauză că nu m-am dus la Braşov să-l iau. Mi s-a născut copilul în acea zi şi a nins, încât trenul a întârziat 6 ore. Fratele Mara a luat ca un afront neconformist că nu m-am dus. Am spus (poate greşit) secretarei la telefon că nici nu am nevoie! Să-l ţină fr.Mara că poate cu două o duce mai bine. A fost o copilărie, dar aşa s-a întâmplat. Nu am avut acel carnet niciodată. Pe cel de la department l-am avut vreo opt luni după care mi l-au cerut înapoi. Inspectorul de la Sibiu a fost un domn… aflat la loc greşit. Mi-a cerut rugător carnetul. Auzise că alţii nu au vrut să-l dea, credea că şi eu voi fi la fel. L-am dat cu bucurie. Dânsul a lăcrimat. L-a pus în sertar şi a regretat că-mi strică viitorul. Nu mi-a cerut “cooperare” – cred ca ştia că nu o va avea de la mine. Ani de zile mai târziu a venit în America. M-a sunat. L-am dus la noi acasă. Era cu soţia. I-am tratat regeşte. Le-am arătat Detroitul şi nu am vorbit de loc despre carnet, ci despre Domnul Isus care poate să-l mântuiască. Nu cred că a venit să ne spioneze, dar dacă a făcut-o nu a avut ce afla.
Securiştii care m-au şicanat nu au cerut cooperare şi nici procurorii, cel de la Mediaş şi de la Sibiu, doar ne-au anchetat şi nu au încercat să ne facă de-ai lor! La plecare se pare că şi-au dat seama că s-au temut degeaba fiindcă nu eram aşa de răi!

Mersul Vremurilor: În ţară aţi păstorit doar la Mediaş, înregistrându-se în acei ani o creştere nemaîntâlnită a bisericii. Din cate am înţeles eu, în cei şase ani de pastoraţie s-a dublat numărul membrilor bisericii. Cum a fost posibil aşa ceva în acel context, deloc favorabil lucrării?

Beni Cocar: A fost HARUL Lui Dumnezeu. Fratele Ştef a lucrat mulţi ani înainte de a fi mers eu acolo. A fost rodul multor ani de rugăciune şi Dumnezeu a fost bun ca să ierte toate greşelile tactice făcute de noi (de mine). Nu putem explica fenomenul de la Mediaş, dar a fost un adevarat “trezire” dar nu a pocăiţilor ci a celor din oraş. Veneau fără ca cineva să-i cheme. Cred că un ajutor l-am avut în clădirea bisericii. Era impunătoare şi oamenii din oraş nu erau jenaţi să intre la pocăiţi. Avea aspect de catedrală şi oamenii venerau clădirea. Apoi şicanele care ni le făceau nouă aveau efect invers. Oamenii erau mai curioşi să vadă ce e acolo. După ce au publicat cartea “Duminica era ziua mea de plâns” şi apoi Scânteia sau alt ziar comunist ne-a ponegrit, asociindu-ne cu Maglavitul… oamenii din oraş au venit la biserică. Ce cred că a fost fenomenal au fost copiii / adolescenţii care au cerut să fie botezaţi. Nu era obieceiul să coborâm sub 18 ani, iar noi am coborât sub 10! Baptiştii au sărit ca arşi. Miliţianul de la oraş striga la mine de ce botez copii mici… am râs şi am spus că ortodocşii îi botează încă din faşă! Atunci de ce te rogi pentru bolnavi? Am spus că orotdocşii fac maslu pentru bolnavi… şi atunci nu a mai zis nimic. Cred că toate acestea ne-au adus vizibilitate şi toţi pocăiţii s-au entuziasmat şi chemau vecinii, prietenii la biserică. A fost un efort comun de rugăciuni şi post, precum şi predicarea unei Evanghelii clare. Nu am complicat Cuvântul, ci L-am predicat simplu, pentru oamenii din oraş.
MV: Dacă n-am fost suficient de incomod, mai am o şansă… Ce s-a întâmplat de aţi decis să emigraţi în SUA?

BC: O combinaţie între dorinţa noastră şi a securităţii. După 1983, şicanele erau mai dure. M-au oprit în două, trei rânduri şi m-au ţinut ore în şir fără motiv. Ba că sunt asociat cu americani care sunt spioni de la CIA, or că sunt rebel şi Mara nu ştie că eu sunt în Cluj. Era de râs când le spuneam că nu lucrez la Uniune ca să ştie Mara de mine, ci lucrez la biserica de la Mediaş şi ei ştiau de mine… După ce biserica lui Buni a fost demolată şi el expulzat din Bucureşti, vedeam posibil să ni se termine libera circulaţie! Mama a murit dubios la 53 de ani şi în acel timp era Billy Graham în ţară. În drum spre înmormântare, şeful miliţiei de la Mediaş m-a oprit şi m-a întrebat unde mă duc. I-am spus că a murit mama şi merg la înmormântare. Nu m-a crezut şi m-a acuzat că merg pentru a-l întâlni pe Billy Graham. I-am spus că nu mă duc să-l vad, ei au nevoie să-l vadă, eu sunt deja pocăit. M-au lăsat să trec de punctul lor, dar cred ca m-au urmarit (ca şi de alte dăţi). La înmormântarea mamei, o secretară de la ambasada americană ne-a invitat la o recepţie cu Billy Graham. Ne-am dus şi acolo am văzut lumea “bună” a României. Toţi şefii de culte, toţi oamenii mari din România. Acolo am văzut pe Ştefan Andrei de care ştiam că este ministru de externe. Un om de la ambasadă m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu Billy Graham. Cum să nu! Mi-a adus un asociat cu care am schimbat câteva vorbe şi apoi m-a aşezat şi pe mine în rândul marilor demnitari care-l felicitau pe celebrul evanghelist. Cand am ajuns în faţa lui… am turuit cât am putut de repede despre biserici închise şi demolate, de pastori fără carnete (mai eram noi doi, Buni şi eu, fratele Ştef, Candrianu de la Ipoteşti şi Chivoiu de la Roman). În mod strategic, Dr.Gheorghiţă şi Paul Negruţ îşi primiseră carnetele cu câteva zile înainte de vizita lui Billy Graham. Ei mi-au spus că au vorbit şi pentru noi, dar nu s-a întâmplat nimic. Am avut şi o carte de-a evanghelistului Billy Graham primită din Israel şi am cerut un autograf. Am lăsat cartea în România, dar nu mai ştiu la cine! După acel minut lung, imediat a venit la mine un individ şi m-a întrebat ce-am vorbit cu Billy Graham. I-am spus totul şi mi-a spus că voi pleca în America. Era 17 Septembrie 1985. L-am întrebat cine e şi mi-a spus că lucra la Ambasada Română din Washington. Mi-a spus şi numele – era secretar II. Am întrebat pe americanii pe care-i ştiam la amabasada americană ce e un secretar doi şi mi-au spus în limba română: “securitate!”

Acel om mi-a spus că el ştia că şi eu am primit carnetul şi că pe biroul lui avea un fax care spunea acest lucru. I-am spus că nu e adevărat şi că lucrurile nu sunt bune, iar el mi-a spus ca în America nu voi avea biserică mare şi că-mi va fi greu, etc. I-am spus că nu plec, iar el spunea că ştie că voi pleca. În următoarele săptămâni au venit doi tineri de la ambasada americană la noi acasă şi ne-au spus că au vize pentru noi. Le-am spus că nu plecăm dar ei au zis că de la cel mai înalt nivel au auzit că nu ni se dă decât dreptul de plecare din ţară nu alt drept. În 21 Ocotmbrie 1985 am predicat la Speranţa la Arad. Fratele Ştef a fost cu două zile înainte şi s-a pocăit multă lume şi câţiva oameni de acolo, peste voia fratelui Truţa care era pastor, m-au chemat pe mine. Eu nu am fost şi nu sunt evanghelist, dar ei au insistat şi m-am dus. Când fratele Truţa mi-a cerut textul pentru acea seară, imediat mi-a spus că nu e un text de evanghelizare. I-am spus că nu fac evanghelizare ci predic Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu i-a placut nici lui şi nici celor ce m-au chemat. Am predicat ce am crezut ca e de la Domnul şi am întrebat dacă cineva vrea să urmeze pe Domnul Isus pe calea îngustă. Foarte puţine mâini s-au ridicat şi i-am chemat în faţă. Erau o mână de oameni, 6-7. În timp ce eu chemam, cineva a făcut zarvă la uşă. Am crezut că e cineva sub infuenţa alcoolului, aşa că m-am rugat şi am încheiat. Fratele Truţa a dispărut, fără să-mi zică ceva. Un diacon m-a invitat în altă sală, sau la deminsol să vorbesc tinerilor. În acel timp a venit un alt diacon şi m-a întrebat daca dau voie să se dea caseta mea la inspectorul care făcuse zarvă la uşă şi striga la oameni să nu meargă în faţă că acolo e un excroc sau aşa ceva. I-am spus să i-o dea. Nu am predicat decât că la urmă noi vom câştiga, cei de partea Împăratului Isus!
În acea seara am sunat-o pe Daniela, soţia mea şi i-am spus că plecarea în America nu e o idee prea rea. Ea a iubit fiecare piatra şi pomişor din România. A fost plecată în străinătate la şcoală şi nu vroia să plece din România. În acea seară, în vocea ei s-a simţit resemnare şi, cu un oftat, a zis da. În 22 Octombrie 1985 am depus actele de plecare defintivă noi, familia Ştef şi Buni, la Bucureşti. În Decembrie a fost în România Schultz (fostul secretar de stat al USA) şi el a urgentat plecarea noastră. Înainte de Crăciun am avut aprobarea de plecare. În 26 Martie 1986 am plecat cu toţii din România. A fost dorinţă? A fost împingerea lor? Credem ca a fost voia Lui Dumnezeu. Ne-a fost greu să ne despărţim de biserică. A fost o rupere extrem de grea.

MV: Ajuns în SUA aţi făcut un pas mare către o cariera didactică, pe lângă activitatea pastorală. Ce anume v-a determinat să faceţi această mutare?

BC: Am fost invitat să predic la capela unui colegiu ca şi pastor etnic! Când am terminat (nu am predicat, ci le-am povestit câteva din episoadele din România), decanul a venit la mine şi m-a rugat să predau la ei. Eu luasem un Master of Divinty la Detroit Baptist Seminary. I-am spus că nu ştiu engleza şi că nu ştiu să predau, iar dânsul a spus să spun doar ce-am spus la capelă şi e de ajuns. Un alt profesor sponsora o familie din România şi a sprijinit angajarea mea. Aşa am ajuns profesor. În timp am terminat doctoratul în teologie şi apoi în lucrare pastorală. De câte ori am încercat să mă las de una sau de alta, am fost rugat să nu mă las. Aşa am rămas şi pastor şi profesor. Cred că am fost determinat să ajut pe oameni, fie români fie americani, să meargă pe calea Domnului.

MV: Aveţi o experienţă bogată, bazată pe o activitate complexă desfăşurată atât sub dictatură, cât şi în ţara tuturor posibilităţilor, atât ca pedagog dar şi ca pastor provenit dintr-o familie de pastori… aflat la suficient de mare distanţă de disputele din ţară ca să nu fiţi suspect de partizanat… ce părere aveţi de modul în care se desfăşoară deconspirarea pastorilor colaboratori ai securităţii?

BC: E trist că au fost pastori colaboratori. Nu trebuia să fie aşa. Dacă au fost, de ce trebuie alţii să-i deconspire? Nu predicăm noi mărturisirea păcatelor? Nu era normal ca fiecare să mărturiseasca şi să se pocăiască. Se scuteau de atâtea învinuiri şi acuzări neterminate. Nu cred că ajută cauzei lui Hristos acest proces pe care unii nu vor să-l termine.

MV: Ştiu că răspunsul la această întrebare nu poate satisface o problemă atat de complexă, totuşi care ar trebui să fie direcţia pe care ar trebui să se încadreze evanghelicii români în problema deconspirării?

BC: Să ne pocăim cu toţii, de la vlădică la opincă. Să ne mărturisim colaborarea şi să cerem Domnului şi pocăiţilor să ne ierte.

MV: În încheiere, o ultimă întrebare: Nu vă este dor de Brăila? Unii dintre brăileni mai păstreaza cu sfinţenie ‘suveniruri’ de la Beni Cocar…

BC: Aşa cum v-am spus iniţial, mi-e dor de Braila şi ar fi o mare bucurie să revăd acele locuri. Salut cu bucurie pe toţi cei de la Brăila care mă mai ştiu. De mult ne-am rugat Domnului să ne deschida el o cale când şi dacă vrea să mergem în România. Fratele şi sora Ştef, părinţii soţiei mele sunt în vârstă şi necesită îngrijirea noastră aproape permanentă. Ei au locuit cu noi sau noi cu ei de la casatorie!… Nu putem planifica deocamdată nici o călătorie.

MV: Vă muţumim pentru amabilitate şi pentru timpul oferit!
BC: Cu plăcere!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.