Norel Iacob – Bunăstarea copilului și brandul de țară al Norvegiei

În contextul lumii civilizate occidentale, o societate „centrată pe copil” este percepută pozitiv. Dintre toate statele însă, Norvegia se distinge pentru că a decis să includă grija pentru bunăstarea copilului în brandul de țară. Norvegia se consideră de altfel unul dintre pionierii protecției copilului – în 1896, era prima țară din lume care înființa un sistem municipal de protecție a copilului. Regatul nordic se mândrește și cu pionieratul în implementarea celor mai noi idei în domeniul protecției copilului – de pildă oficiul Avocatului Poporului pentru Copii, pe care Norvegia l-a introdus în 1981. Nu în ultimul rând, Norvegia se prezintă ca unul dintre promotorii cei mai eficienți ai protecției copilului – introducerea Legii Protecției Copilului, în 1992, a marcat în regat debutul unei noi etape, care accentuează drepturile copilului, statutul său de individ independent de părinții săi și primordialitatea „interesului superior al copilului” în toate măsurile luate de serviciul social de protecție a copilului.

În practică, drumul norvegian a însemnat că, de la intervențiile în caz de abuz sau de neglijență, s-a ajuns treptat și la intervenții în situații care anunțau un risc viitor de abuz, de neglijență sau de dezvoltare deficitară, fizică ori emoțională, a copilului. Cu cât au fost identificate mai multe „riscuri potențiale” pentru copii, cu atât mai mult control au căpătat autoritățile asupra părinților. Cazurile în care serviciul de protecție a copilului a eșuat în protejarea unui copil au dus la măsuri mai drastice, în încercarea de a crește eficiența serviciului și de a evita alte posibile deznodăminte tragice. Societatea norvegiană a susținut această evoluție, raționând că aceasta izvora firesc dintr-o responsabilitate pe care statul trebuia să și-o asume. Nu este de mirare că cea mai mare parte a publicului norvegian nu reacționează la acuzațiile pe care mai multe familii de imigranți, presa și autoritățile din alte țări i le aduc Norvegiei.

Dar ce spun familiile norvegiene care au avut de-a face cu Barnevernet? Conform unui sondaj realizat între 2008 și 2009 pe un eșantion de 715 astfel de familii, 40,6% dintre părinți au avut o experiență exclusiv pozitivă cu instituția, 30,7% au avut o experiență exclusiv negativă, în timp ce 24% au trăit o experiență mixtă. Cu alte cuvinte, aproximativ 55% dintre părinți au avut parte de neplăceri din partea Barnevernet, în timp ce aproximativ 65% au avut (și) beneficii. Nivelul de încredere dovedit de eșantionul norvegian este considerat „înalt” față de țările anglofone, unde părinții sunt foarte critici cu privire la maniera de desfășurare a anchetelor sociale și cu privire la rezultatul acestora. De aceea unii specialiști au sugerat că Barnevernet este poate prea preocupată de interesele părinților și că serviciul norvegian de protecție a copilului ar trebui să îmbrățișeze o viziune de lucru centrată pe copil, ceea ce a și făcut în ultimii ani.

Centralitatea copilului

Dacă asistenții sociali sunt prea ocupați să-i asiste pe părinți, drepturile copilului pot fi între timp încălcate – aceasta este, simplificată, ideea care a dus la o schimbare recentă de abordare în politica serviciului norvegian de protecție a copilului. Dar drepturile copilului au o particularitate: sunt singurele drepturi ai căror posesori nu au capacitatea, până la o vârstă, să și le reclame sau să le exercite. Dacă punem copilul și drepturile sale în centru, „cine este agentul moral care apără drepturile copilului”? În trecut, acesta era părintele. Odată cu afirmarea statutului copilului de persoană independentă față de părinți, cu drepturi individuale, părintele – pentru a evita să-și piardă, în favoarea statului, calitatea de protector al copilului – trebuie să-și crească copiii în acord cu reglementările formulate de specialiști și impuse de stat. Dintr-o perspectivă critică însă, specialiștii devin personajele-cheie – ei formulează teoriile care generează reglementările politice și tot ei îi evaluează pe părinți, îi consiliază și îi reabilitează.

Drepturile copiilor și reeducarea părinților

Părinții de astăzi sunt mai atenți decât oricând la nevoile copiilor lor. Mulți părinți tind să-și consulte copiii când iau o decizie cu privire la viitorul acestora și manifestă mai multă afecțiune față de copii decât generațiile anterioare de părinți. Totuși, din perspectiva „centralității copilului”, această evoluție pozitivă nu este suficientă. În societatea centrată pe copil, părintele care nu cunoaște și nu respectă toate standardele impuse de specialiști, obținându-și astfel informal „licența de părinte”, devine obiectul monitorizării instituțiilor de profil și este pasibil de pierderea calității de părinte.

Nimeni nu vorbește despre crearea unui model standard al părintelui adecvat, pentru că oricine știe că acesta ar fi utopic și nesustenabil. În realitate însă, rapoartele anchetelor sociale sunt pline de comparații cu o „normalitate” implicită. Raportarea la modelul „standard/normal” de educație parentală se vede și din similaritatea redactării rapoartelor asistenților sociali, deși acestea vizează copii aflați în situații total diferite, cu origini și probleme diferite. Altfel spus, deși nu este afirmat nicăieri, există în practica Barnevernet un model universal de creștere a copilului, limitat și exclusivist, prin faptul că e reprezentativ pentru clasa de mijloc a societății norvegiene și nuanțat de preconcepțiile, de cunoștințele și de reperele din mintea asistentului social.

Această „normalitate” standardizată nu poate include într-o măsură suficient de bună particularitățile sau opțiunile culturale, spirituale, economice și sociale ale unei familii. Rezultatul este că familiile care intră în atenția Barnevernet sunt comparate implicit cu un standard de „normalitate”, iar „devierile” de la acest standard tind să fie interpretate patologic. Barnevernet ajunge uneori să îi „disciplineze” pe astfel de părinți, pentru că asistenții sociali eșuează în a recunoaște diferențele dintre familii sau etnii și nevoia de a îmbrățișa pluralitatea. Efectul acesta apare și din cauză că „specialiștii sunt programați de legi, de cunoașterea științifică și de regulile agenției de protecție a copilului să-i ajute pe părinți să înțeleagă că este pentru binele suprem al copiilor lor (…) să se realizeze dorința statului pentru ei”, aceea de a crește „copii optimi din punct de vedere științific”.

Fragment din articolul "Dinspre Barnevernet înspre viitor"