Puţini îşi dau seama ce act de curaj reprezintă fiecare nouă zi de
viaţă. Pentru că nimeni nu ştie cu certitudine dacă nu cumva aceasta nu va fi
chiar ultima din viaţa sa. Şi totuşi trăim zi de zi inconştienţi şi fără să
facem faptele bune pentru care mâine s-ar putea să fie
prea târziu.
Mai degrabă preferăm să ne gândim la noua zi în stilul pozitiv preluat
din filmele americane: „It’s the first day of the rest of your life (E prima zi
din viaţa care ţi-a mai rămas de trăit)”. Parcă şi vezi că zilele care ţi-au
rămas ar fi nenumărate şi totul ţi se desfăşoară
frumos în faţă.
De ce, oare, nu se pune problema la fel şi când o femeie descoperă că a
rămas însărcinată? În loc să fie totul primit cu seninătate şi optimism, cel
mai adesea, în astfel de cazuri apare o criză, de parcă viaţa femeii s-ar fi terminat, de parcă a naşte şi a creşte un copil este sfârşitul
lumii. Se intră imediat în logica „viaţa mea” în opoziţie cu ceea ce nu se
numeşte niciodată astfel în mod explicit, dar este clar „viaţa copilului”. De
parcă între cele două nu ar putea exista decât o
relaţie de excluziune totală, de „care pe care”.
Aceasta se datorează mai ales indiferenţei partenerului de „faptă”.
Atitudinea lui pasivă sau chiar ostilă cu privire la sarcina ei contribuie la
descinderea proaspetei mame (căci mamă este din clipa
concepţiei) pe panta infernală a fricii de ziua de mâine.
Continuarea pe www.activenews.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.