✉ Scrisoare misionară: Familia Leţu, Mongolia

Dragi prieteni,
 
     În sfârşit vă putem scrie de-acasă de la Sami şi Ani (misionarii români în Mongolia).
     După un drum de 5 zile, am ajuns duminică, pe 12 iulie, la 10 dimineaţa, la graniţa cu Mongolia. Acolo, pustiu... Am găsit un locuitor care ştia ceva engleză şi ne-a spus că datorită sărbătorii naţionale a mongolilor, e închis la vamă pentru trei zile. Elanul ni  s-a dus şi am început să căutăm un loc unde să stăm. Am găsit într-un sat mai „dezvoltat” o femeie care ştia puţină engleză şi ne-a luat la ea acasă, pentru că nu mai erau locuri la motel, şi ne-a dat o cameră la un preţ foarte bun. N-am avut internet şi am zis că vom cumpăra cartelă în Mongolia ca să sunăm acasă, că e mai ieftin. 

     Populaţia de-acolo e cazacă, sunt foarte diferiţi de mongoli şi sunt musulmani. N-am văzut nici măcar o cruce, nu e nici un fel de biserică. Ne-a durut sufletul să vedem atâta întuneric şi oameni simpli, care nu au speranţă. Am hotărât să ne rugăm pentru oamenii din zona Altai. Filip a admirat lănţişorul cu semilună al femeii şi ea i-a spus că e musulmană. Filip a zis: „Super!” că nu ştia ce să zică. „Şi tu?”, l-a întebat femeia, iar Filip a ezitat, trecându-i prin minte ISIS şi toate ororile lor şi tot femeia a zis: „Creştin?” Filip a afirmat şi ea a zis „Super!” 

      Ne-au tratat foarte bine şi copilaşul lor, de trei ani, venea în fiecare seară să se joace cu copiii noştri. Ne-a spus să o vizităm din nou când trecem înapoi. În ziua de 15 ne-am îndreptat fericiţi spre graniţă. De data asta erau două maşini mongole la poarta închisă. Aveam să aflăm că graniţa urma să se deschidă a doua zi... Am decis să nu ne întoarcem şi să dormim în masină, „la coadă”. Aveam „experienţă”, că mai dormiserăm patru nopţi în maşină! Ne-am bronzat în acea zi, pentru că nu era niciun pom pe nicăieri. A doua zi eram a şaptea maşină la graniţă! Cazacii veneau şi intrau în faţă. M-am supărat tare pe ei, dar, în fine, am reuşit să trecem graniţa fără probleme şi imediat ce am intrat în Mongolia peisajul s-a schimbat, au apărut iurtele şi multe animale (o grămadă de cămile). Am ţinut drumul asfaltat care, după vreo 200 km, s-a terminat şi a început unul pietruit.   

În prima localitate am cumpărat de mâncare, dar am uitat să cumpărăm cartelă de telefon. Ne gândeam cât de puţin ne-a costat motorina până în Mongolia şi am zis că o să fie bine chiar dacă drumurile sunt proaste. Indicatoarele erau şi cu litere latine, deci ne-am descurcat o bucată de drum, dar când am ajuns în următorul orăşel am aflat că deja o luasem pe drum greşit. Totuşi, toate drumurile duc în capitală, aşa că am pornit mai departe. Cei mici erau foarte încântaţi de tot ce vedeau. Am zis să nu ne oprim până nu găsim un orăşel din care să luăm cartele şi să-l anunţăm pe Sami despre noi şi el să transmită mai departe. 

În drum, am avut de trecut peste nişte pârâiaşe, pentru că aşa era drumul. Şi când am ajuns la al patrulea pârâu nu ştiam pe unde să trecem. Era mai mare decât celelalte, dar se vedeau urmele maşinilor pe ambele maluri. Şi am înaintat, doar că erau pietre destul de mari pe fundul apei, care au lovit în scut, în radiator şi masina s-a oprit. Copiii s-au speriat, credeau că se scufundă maşina, dar Emil a trecut pe malul celalalt şi abia şi-a udat pantalonii scurti. Le-am spus copiilor să nu le fie frică, să nu iasă şi să se roage. Eu şi Filip am ieşit pe geam. Am împins puţin maşina înapoi, după ce am dat jos bagajele de pe ea, dar n-am avut succes. Făcând abstracţie de situatie, apa era calduţă, malurile pline de iarbă verde şi flori şi era cald afară. N-a trecut mult şi au trecut două maşini mici pline cu tineri care ştiau şi engleză. Ne-au ajutat, am scos maşina şi, pentru că nu era semnal pe nicăieri (am aflat că semnal este doar în oraşe şi în apropierea lor), am dat numărul lui Sami baieţilor ca să-l anunţe şi ei au zis că vor trimite a doua zi pe cineva să ne ducă mai departe. Dar Domnul a trimis un autobuz şi, printre călători, se aflau trei tineri foarte buni vorbitori de engleză. Toţi erau cazaci şi şoferul s-a oferit să ne ducă în următorul orăşel, unde să putem repara maşina. A durat mai bine de 8 ore să ajungem la Khovd. La fiecare vale dezlegam maşina ca să meargă fără să folosească mereu frânele şi apoi o legam din nou. Era noapte şi mulţi tânţari. Am legat-o şi dezlegat-o de mai bine de 10 ori. 

I-am rugat pe tineri să le traducă pasagerilor că ne cerem scuze pentru călătoria asta şi că le mulţumim pentru îngăduinţă şi răbdare şi ei au zâmbit şi ne-au spus că e în regulă.

În timpul călătoriei când eram tractaţi am avut şi un mic accident: pentru că „şoseaua” era îngustă, iar tirul care venea din faţă nu a aşteptat să coboare autobuzul şi remorca tirului s-a frecat de marginea din spate a autobuzului producând zgomot şi un „cutremur” care i-a speriat din nou pe copii. Dar s-au calmat când le-am spus că maşina noastră, care se afla în spatele autobuzului, era bine.Tractarea ne-a costat 200 $, dar eforturile au fost pe măsură. Am aflat că autobuzul mergea în capitală şi ne-a venit o idee: ca eu (Alina) şi copiii mici să mergem cu ei în capitală şi Emil să rămână cu Filip şi să încerce să rezolve problema maşinii. Şoferul a fost de acord să ne ia cu el şi ne-a costat 100 $. Aveam de mers 1600 km, adică 48 de ore continuu, pentru că erau doi şoferi. 

Pe drum, a trebuit să trecem peste alte pârâiaşe formate de ploaie, dar erau aşa rapide că unul îşi făcuse drum despicând „şoseaua” în două. A trebuit să mergem pe câmp (e ceva obişnuit pentru mongoli, dar de regulă au maşini 4x4) până unde era un loc pe unde să trecem. Dar malul era abrupt şi soferul a urcat doar cu partea stângă a autocarului, ceea ce a făcut ca maşina să se încline foarte mult şi celelalte roţi s-au afundat în apă. Copiii s-au speriat iar, dar am ieşit cu toţii pe uscat, pe uşa şoferului şi, cu ajutorul Domnului (copiii îşi învăţaseră lecţia, se rugau), am reuşit să scoatem maşina şi să mergem mai departe. Ne spuseseră dinainte să-l lăsăm pe Emil că e un râu care trebuie trecut şi care e mai adânc şi că ar fi bine să fie tras de tractor (aşa trec autoturismele mici). Copiii nu voiau să doarmă până nu treceam de râu. Dar Domnul le-a dat un somn adânc şi, chiar dacă am stat puţin până să ne dăm seama pe unde să trecem, nu s-au tezit decât mult după ce-am trecut (era miezul nopţii). 

Apa era adâncă şi am văzut în luminile farurilor multelor maşini de pe maluri că toate maşinile mici care treceau ieşeau cu apă în ele de cealaltă parte. M-am gândit că va fi greu pentru Emil. M-am rugat pentru ei tot drumul. Şi m-am rugat ca Domnul să ne ţină sănătoşi şi ţânţarii să nu ne „atace” şi am avut parte de har. Chiar dacă această călătorie cu autobuzul a fost ca şi cum am fi fost la rodeo (viteza era aceiaşi şi pe asfalt şi pe câmp), nu ne-a fost rău şi nici n am păţit nimic (chiar dacă noaptea era foarte frig, iar ziua se mergea cu trapele şi geamurile deschise). 

Prin harul Domnului, sâmbătă, 18 iulie, la 16.30, am ajuns în Ulaanbaatar, obosiţi, dar plini de bucurie. Am găsit un vorbitor de engleză care mi-a spus ce autobuz să iau până în centru, şi de acolo a fost simplu. Eram „acasă”.

Azi, duminică, am avut parte din nou de har, ne-am revăzut prietenii, am povestit fiecare peripeţiile prin care Domnul ne-a trecut, am luat Cina Domnului împreună cu fraţii mongoli, apoi am mers la Biserica Africană, unde subiectul întâlnirii a fost: „Totul este posibil”. Domnul ne-a încurajat cu aceste cuvinte şi am sunat pe Emil să văd cum stau lucrurile. Ei erau acum la un mongol acasă, pentru că maşina încă nu mergea, urmând să vină cu omul acesta, aducând maşina noastra în remorcă. Cazacul la care au stat 2 zile le-a cerut 200 $ pentru cazare şi pentru că a încercat să repare maşina. Mongolii nu-i consideră de încredere pe cazaci, aşa că prietenii din capitală au găsit pe un altul care îi va lua 500 $ ca să-l aducă, dar care mai are şi alte treburi de rezolvat, aşa că încă nu ştim când vor pleca de-acolo. Preţul e prea mare, dar nu avem alte variante. Şi „bugetul” nostru s-a redus de tot. Ştim că până la urmă Dumnezeu va folosi acest lucru spre slava Lui. Noi Îi mulţumim că suntem sănătoşi, copiii sunt bine şi „comunică” foarte bine cu ceilalţi copii. Le-a plăcut la biserică!

Vă mulţumim că v-aţi rugat pentru noi în timpul călătoriei spre Mongolia. Încă avem nevoie de rugăciunile voastre ca Domnul să lucreze şi să poarte de grijă, rezolvând cum vrea El această situaţie. Nimic nu I-a scăpat de sub control şi ştim bine asta. În toate acestea avem pace şi bucurie şi abia aşteptăm să vedem în continuare mâna Domnului la lucru.

Domnul să fie cu voi!

Cu mult drag,

Alina, Emil (încă la distanţă) şi copiii

Vezi si:

• ✉ Scrisoare misionară: Familia Leţu în drum spre Mongolia