Iosif Ţon - Se poate pierde mântuirea?

Dorim să prezentăm încă un subiect TABU, care este ocolit de cei mai mulți slujitori ai altarului, dar care nu este lipsit de importanță. Desigur că fiecare dintre noi avem versiunea noastră în ce privește acest subiect, dar oare este versiunea noastră si versiunea BIBLICĂ?

Dupa ce am citit de mai multe ori acest subiect în cartea scrisă de fratele Țon (BUNĂTATEA) pe care o recomand fără nici o ezitare tutror cititorilor blogului nostru și nu numai, sunt convins că explicația de față este una cât se poate de biblică și pe înțelesul tuturor, celor cu inima și mintea deschisă. Nu dorim să scoatem în evidență oameni, dar ne bucurăm de oricine se pune la dispoziția lui Dumnezeu în ce privește studierea Cuvântului Biblic în profunzime.

Cred că obordarea acestui subiect este bine venită și sper să fie de folos la cât mai mulți.

Mike Olari

Conceptul de “mântuire” este extrem de controversat în lumea evanghelică. Dezbaterea se poartă de regulă pe tema dacă “mântuirea se poate pierde” sau dacă “mântuirea nu se poate pierde”. Când problema este pusă în felul acesta, se spune implicit că mântuirea este un “lucru”, un “bun” care ți s-a dat în mână și de care fie ești sigur că îl ai și nu îl poți pierde, fie tremuri tot timpul de frică să nu-l pierzi.

Iată de ce trebuie să începem prin a defini clar ce este mântuirea.

După principiul nostru de bază, trebuie să începem prin a înțelege învățătura Domnului Isus și orice ne-ar spune El pe această temă, să facem din spusele Lui, baza gândirii noastre.

Domnul Isus a dialogat tot timpul cu iudeii. Pentru aceștia “mântuirea” însemna eliberarea de sub jugul roman. Ei așteptau mântuirea în lumea aceasta. Saducheii nici nu credeau într-o viață după moarte. Din gruparea lor făceau parte marele preot și ceilalți conducători ai lui Israel din acea vreme. Pe ei îi avea în vedere Isus când căuta să convingă poporul că există o viață după moarte, că trebuie și să ai grijă unde te vei duce când vei trece din viața aceasta și să investești în viața din cer pentru a deveni bogat acolo. Trebuie să ținem minte că acesta este fundalul pe care trebuie să proiectăm învățătura Domnului Isus în ce privește mântuirea.

Sunt două texte principale în care Isus se referă direct la “mântuire”. Prima dată o face când le dă instrucțiuni celor doisprezece apostoli cu privire la misiunea lor de predicare a Împărăției lui Dumnezeu. El îi avertizează că vor fi persecutați și că unii dintre ei vor fi uciși: “Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.” (Matei 10:22). Cuvântul “a răbda” are aici sensul de “a persevera”, “a continua pe cale”. A doua ocazie este atunci când El prevestește dărâmarea Ierusalimului și după aceea, marșul Evangheliei într-o lume ostilă. Și aici El spune: “Dar cine va răbda (persevera) până la sfârșit va fi mântuit” (Matei 24:13).

Există alte câteva afirmații ale Domnului Isus pe această temă. Să enumerăm câteva: “Cine își va păstra viața o va pierde; și cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga” (Matei 10:39). El repetă aceasta în Matei 16 după care adaugă: “Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26)

Isus repeta aceleași învățături oriunde mergea. Orice învățător care predă aceeași lecție nu folosește întotdeauna aceleași cuvinte. Reformularea  îi dă învățătorului ocazia să clarifice și să expună mai deslușit ceea ce vrea să transmită. De aceea este bine să punem împreună afirmațiile Domnului Isus pe această temă pentru a vedea clarificările care ni le aduc ele. Iată ce citim în Luca: “Fiindcă oricine va voi să-și scape viața o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va mântui. Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi, sau s-ar pierde pe sine însuși” (Luca 9:24,25). În cu totul alt context, Domnul Isus reperă aceeași afirmație cu noi precizări: “Cine își iubește viața o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața eternă.” (Ioan 12:25)

Așadar, este vorba de “sufletul”, “viața” sau “sinele” omului. Acesta poate fi pierdut sau mântuit. A fi mântuit înseamnă “a fi păstrat pentru viața eternă”. Deducem de aici cât se poate de clar că mântuirea are de a face cu viața eternă. Ce înseamnă aceasta? Pentru a răspunde la această întrebare, să mergem la ceea ce promite Domnul Isus ucenicilor Săi chiar înainte de plecarea Sa spre răstignire: “Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” (Ioan 14:1-3)

Mântuirea, în sensul ultim al cuvântului, înseamnă să-ți petreci eternitatea împreună cu Isus, cu Tatăl Său și cu Duhul Sfânt.

De ce depinde mântuirea? Mântuirea nu este ceva ce se produce instantaneu. Conform învățăturii Domnului Isus, ea are un început, are o dezvoltare, trece prin testări și are un punct terminus. Să le luăm pe rând.

Iată unde începe totul: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” (Luca 9:23). Din ceea ce ne spune Domnul Isus în alte locuri, El vorbește despre moartea față de propria voință. În mod pozitiv, aceasta înseamnă să accepți și să nu-ți mai guvernezi tu însuți viața; să accepți să se facă în viața ta nu voia proprie, ci voia lui Dumnezeu, fiindcă Isus a venit să-I facă lui Dumnezeu fiii care seamănă cu tatăl lor, așa cum am arătat deja. Iar fiii Tatălui sunt “frații și surorile” Sale. Dar iată trăsătura lor fundamentală: “Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră și mamă” (Marcu 3:35).

Atenție mărită! Voința este centrul personalității. Acolo se iau deciziile. Acolo ești tu însuți. A renunța să ai tu comanda în centrul persoanei tale înseamnă moarte! Și lucrul acesta trebuie făcut “în fiecare zi”. Prin urmare acesta devine un mod nou de viață. Apostolul Pavel se definește exact în felul acesta: “… nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Sună foarte straniu să spună că această moarte este începutul mântuirii și că acest fel de moarte este de fapt intrarea în adevăratul mod de viață, intrarea în viața cea mai împlinitoare cu putință. Dar aceea este lecția pe care vrea Domnul Isus să o învățăm.

Reamintim aici că Domnul Isus se pune pe Sine în locul lui Dumnezeu și că tot ce Dumnezeu a cerut în Vechiul Testament pentru Sine, acum Domnul Isus cere pentru El Însuși. Iată textul de bază care afirmă clar lucrul acesta: “Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine […] cine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga” (Matei 5:21-25).

Pilat din Pont, guvernatorul roman, L-a chestionat pe Isus în toate felurile și și-a dat seama că are în fața sa un Om nevinovat, așa că a intenționat să-I dea drumul. Dar mulțimea înfuriată a cerut răstignirea Lui. Atunci Pilat a încercat o stratagemă: le-a dat posibilitatea să aleagă între Isus și un rebel condamnat la moarte. Ei l-au ales pe rebel, pe Baraba. În și mai mare încurcătură, Pilat a pus o întrebare ce răsună peste veacuri: “Ce să fac cu Isus?”

Pilat a cedat presiunii mulțimii și L-a răstignit pe Isus. De atunci  până astăzi, oamenii sunt confruntați cu Persoana lui Isus și fiecare își pune inevitabil întrebarea: “Ce să fac cu Isus?” De răspunsul la această întrebare depinde locul unde îți vei petrece eternitatea!

Mântuirea începe atunci când, în loc să-L răstignești pe Isus, accepți să te răstignești pe tine însuți, accepți să mori față de propria ta guvernare și accepți să se facă în tine voia lui Dumnezeu așa cum este ea definită de Isus!

Când accepți această ofertă a lui Isus, intri sub autoritatea Lui, intri într-o relație intimă cu El, intri în școala Lui.

 Dar, încă o dată, acesta este doar începutul mântuirii. Din moment ce am intrat în relație cu El și am intrat în școala Lui, Îl auzim spunându-ne Pilda Semănătorului. Iată, pe fragmente, explicația acestei pilde așa cum ne-o dă Isus Însuși.

1. “Când un om aude cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19). Adică de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu încoace, între El și cel rău se dă o luptă pentru mințile oamenilor. Acesta din urmă face tot posibilul sp creeze confuzie în mințile oamenilor, pentru ca ei să nu-L creadă pe Fiul lui Dumnezeu.
2. Sunt unii care acceptă cu entuziasm și cu bucurie ce le spune Isus și devin ucenicii Lui. Dar apar problemele, batjocurile celor dimprejur, vin amenințările și ei “se leapădă îndată de El” (vers. 21). Ei au pornit pe calea mântuirii, dar au abandonat cursa foarte repede.
3. A treia categorie de oameni sunt aceia în care Cuvândul semănat de Isus prinde rădăcini serioase și crește promițător. Dar apoi se ivesc preocupările vieții acesteia, plăcerile lumii și amăgirea bogățiilor și acestea devin ca niște spini care sufocă sau îneacă Cuvântul “și-L fac neroditor”. Am văzut deja că roada pe care o așteaptă Dumnezeu este dreptatea, cinstea, corectitudinea, bunătatea, adică un caracter ca al Lui și un comportament conform Învățăturilor Sale. Faptul că, din cauza preocupărilor lumii acesteia, anumiți oameni nu ajung la transformarea dorită de Dumnezeu, îi face să intre în categoria largă a celor care falimentează, în care sămânța a căzut degeaba.
4. A parta categorie de oameni sunt definiți de Domnul Isus ca fiind “… aceia care după ce au auzit Cuvântul îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în răbdare” (Luca 8:15). Două lucruri trebuie semnalate din textul pe care ni-l dă Luca aici. În primul rând, cuvântul este ținut “într-o inimă bună și curată.” În limba greacă sunt două adjective ce califică inima aceasta: kale și agathe, ambele sinonime pentru bunătate. Noi nu acem mai multe adjective pentru bunătate, de aceea traducătorul Cornilescu a decis să traducă “bună și curată.” Altfel ar fi trebuit să scrie “bună și bună.” Fiindcă o repetiție de felul acesta este menită să întărească ideea, ar fi fost mai bine să traducă “inimă foarte bună”, sau “inimă deosebit de bună”. Al doilea lucru ce trebuie remarcat este că roada este făcută “în răbdare”, cu perseverență și în statornicie. Cu siguranță că lucrul acesta este echivalent cu “cine va persevera până la sfărșit, va fi mântuit”!

Cu ce scop vine Cristos la oameni? Cu ce scop pune El în mințile lor Cuvântul lui Dumnezeu? Ca ei să aducă roadă, să ajungă la împlinire, să devină asemenea Tatălui lor în caracter și în comportament! Același lucru îl spune Isus în ultima Lui lecție, cea despre vița de vie și mlădițele. El curăță mlădițele pentru ca ele să aducă multă roadă. Isus insistă și repetă: “Eu v-am ales […] ca să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână” (Ioan 15:1-16).

Isus a zis în altă parte o pildă care completează tabloul acesta: “Un om acea un smochin sădit în grăsina sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci  a zis grădinarului: Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta. Taie-l. La ce să mai cuprinsă pământul degeaba. Dar grădinarul i-a răspuns: Doamne, mai lasă-l și anul acesta. Am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate de acum înainte va face rod. Dacă nu, îl vei tăia.” (Luca 13:6-9).

Pilda aceasta ne arată răbdarea cu care lucerază Domnul Isus cu noi. El mijlocește înaintea Tatălui în favoarea noastră și mai cere timp pentru noi. El ne hrănește și ne îngrijește, în speranța că poate, poate, vom face rod, adică vom accepta să ne transformăm și să dezvoltăm un caracter cristic și un comportament după voia lui Dumnezeu, adică o trăire după învățătura pe care ne-a dat-o El. Dar, ca în alte cazuri din Scriptură, există un moment când bunătatea ajunge la concluzia că investiția ei este fără rost. Vai de omul în care Isus își pierde speranța! Ce trist este că după atâta investiție în învățătură, răbdare divină, și grijă dumnezeiască, Fiul Se vede obligat de împietrirea inimii noastre să dea verdictul: “Taie-l!” (Vezi alte exemple: Romani 2:4-7; Ioan 15:6; Romani 11:22 etc.)

Întrucât discutăm despre mântuire să adăugăm textul cel mai important dintre toate: “Nu ori și cine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Poate că ajunși la punctul  acesta veți protesta, zicând: “Dar aceasta este mântuirea prin fapte. Unde este mântuirea prin har?”

Iată răspunsul pe care îl deducem din învățătura Domnului Isus. Ca să ne poată elibera de sub stăpânirea diavolului, să ne împace cu Dumnezeu și să ne spele de păcate – toate acestea fiind absolut necesare înainte de a putea intra în școala lui Isus – Fiul lui DUmnezeu a acceptat să moară pe cruce în locul nostru. Acesta este harul, adică bunătatea lui Dumnezeu totalmente nemeritată de noi și rezultată numai din dragostea Lui pentru noi.  Dar El a făcut toate acestea pentru că Își dorește oameni care seamănă cu Sine. El ne oferă absolut toată asistența necesară în procesul de transformare. Și dacă nu apare transformarea este numai și numai fiindcă sfidăm bunătatea Lui, refuzăm lucrarea Lui în noi și abuzăm de răbdarea Lui! Nu avem nici o scuză! Judecata Lui este dreaptă. Dar este pe atât de dureroasă pentru Dumnezeu, pe cât de mare a fost prețul ca să poată face posibilă venirea noastră la El și transformarea noastră după voia Lui. Este durerea bunătății de care s-a abuzat, a dragostei care a fost călcată în picioare.

Sursa: www.family2fam.com