Pastor Samy Tuţac: Trăind prezentul din perspectiva viitorului

Veniți să umblăm în lumina Domnului! (2)

Niciodată apelul lansat de profetul Isaia:„Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” (Is. 2:5), nu a fost mai necesar decât în această generaţie. Chemarea la a umbla în lumina Domnului este lansată în contextul unei crize spirituale majore (Is. 2:6-9). Profetul se adresează unei societăţi în care domnea un haos spiritual fără precedent:„...sunt plini de idolii răsăritului şi dedaţi la vrăjitorie ca filistenii şi se unesc cu fiii străinilor.” (Is. 2:6) Cu alte cuvinte, copiii lui Dumnezeu au făcut tot ceea ce Dumnezeu le poruncise să nu facă. Au făcut legământ cu păgânii, deşi Dumnezeu a spus NU. Dumnezeu a dorit ca ei să fie sfinţi, separaţi de păcat, să fie diferiţi de celelalte naţiuni păgâne, să fie altfel. Poporul lui Dumnezeu, însă, a ajuns „ca filistenii,” s-a identificat atât de mult cu naţiunile păgâne, încât şi-a pierdut identitatea şi astfel s-a trezit într-o criză spirituală profundă. Cum s-a ajuns aici? Au nesocotit cuvântul lui Dumnezeu şi au pus omul în locul lui Dumnezeu. Asemenea lucruri se întâmplă și astăzi. Dintr-o dată Isaia face un salt brusc de la haosul prezentului la judecăţile din Ziua Domnului (Is. 2:10-22), când trufia omului va fi smerită, idolii vor fi aruncaţi şi „numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea.” Mesajul adresat poporului lui Dumnezeu este atât de direct: iată ce aţi făcut în trecut şi iată în ce haos spiritual trăiţi în prezent, dar priviţi la gloria viitoare şi haideţi să trăim prezentul în lumina viitorului glorios care va veni.

Mesajul lui Isaia este extrem de relevant pentru credincioşii evanghelici din România secolului XXI. Cu toate încercările noastre de cosmetizare, trebuie să recunoaştem că ne aflăm într-o criză spirituală fără precedent. Ceea ce predomină astăzi în bisericile evanghelice este mai mult o religie de suprafaţă, sau cum ar spune apostolul Pavel:„o formă de evlavie,” dar fără putere. Am pus şi noi la fel ca şi evreii din vremea lui Isaia, omul în locul lui Dumnezeu. Influenţele umanismului şi relativismului secular se văd la tot pasul. Fiţi doar atenţi la rugăciunile şi cântările noastre şi la predicile mustind de umanism, care se aud de la amvoanele bisericilor. Avem de toate, dar ne lipseşte adevărata închinare, glorificarea lui Dumnezeu. Cu bună ştiinţă sau nu, am orientat slujirea noastră doar înspre împlinirea nevoilor oamenilor şi am uitat că suntem aici ca să:„slujim de laudă gloriei Sale.” În timp ce privim la lucrurile spirituale cu o superficialitate strigătoare la cer, credem că suntem cei mai spirituali de pe întreg pământul. Dintotdeauna, creştinii români ortodocşi  au fost convinşi că ei sunt cei mai buni creştini din lume iar evanghelicii români le calcă cu succes pe urme (creştinii ruşi sau ucrainieni au aceleaşi convingeri despre ei). Şi totuşi, cât de spirituali suntem noi, românii? Voi prezenta pe scurt trei mărturii despre spiritualitatea românească care evidențiază foarte bine discrepanța majoră între ceea ce credem că suntem și ceea ce suntem de fapt.

Prima, de prin secolului al XVIII – lea, vine de la mitropolitul ortodocs Antim Ivireanul:„...la Biserică vorbim, râdem şi facem cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la cârciume....” Întreb doar atât: vi se pare familiar? Dar să-l lăsăm pe înţeleptul mitropolit să-şi continue mărturia:„lucrurile sfinte sunt batjocorite, poruncile lui Dumnezeu ocărâte, căci ce neam mai înjură ca noi de lege, de cruce, de mormânt, de spovedanie....” Pentru mai multe detalii, îndrăznesc să sugerez lecturarea unei lucrări de excepţie, Firea românilor, de Daniel Barbu, apărută la Editura Nemira. Următoarea mărturie este extrasă din aceeaşi lucrare şi-i aparţine unuie meşteşugar pios, pe nume, Ion Dobrescu, din Bucureştiul sec. al XIX - lea. Iată ce spunea acest creştin cu multă durere în suflet: „la Biserică venim că la o priveală.” Pentru o înţelegere mai profundă a acestei fine obsevaţii, concluzia domnului Daniel Barbu merită toată atenția:„Credinţa nu se mai prezenta sub aspectul unei participări interioare şi active la viaţa sacramentală a Bisericii ci lua, mai degrabă, forma unei duble priviri: a fi credincios presupunea să priveşti la ritualul Bisericii ca la un spectacol şi să fii văzut asistând la acesta, sau, cu vorbele celor doi observatori, să mergi la „o priveală” pentru a fi privit, pentru a sta sub privirea oamenilor” (Daniel Barbu, Firea românilor, pag. 67) Cât de mult ne-am schimbat de atunci în cele spirtuale? Cristian Bădiliţă, oferă un răspuns într-un articol apărut în ziarul Ziua în 6 aprilie 2005 sub titlul „Ce fel de creştini suntem?”:

„Mulţi dintre noi, dacă nu chiar cei mai mulţi, plini de vanitate, roşi de invidie, agresivi, mitocani, neezitând să ne scuipăm semenul în obraz ori să-l bârfim pe la spate atunci când ne simţim prea laşi...Ranchiunoşi ca pseudocreştinii lui Nietzsche; bucuroşi numai atunci când capra vecinului se dă de-a berbeleacul rupându-şi coastele...Interesaţi, în bine, doar de noi înşine; în rău, de toată lumea...Curajoşi în turmă şi prin somn; cu izmenele ude la primul răcnet ateu. Oportunişti cu diplomă; arivişti cronici; mâţe de altar. Demagogi la strană; farisei pretutindeni. Cărturari sterpi: fără viaţă în idei, fără vlagă, fără credinţă...Cerem în loc să dăruim iar când dăm aşteptăm darul să ne vină însutit înapoi. Prosperi în cele lumeşti, cu gândul rezemat pe cele nelumeşti din raţiuni publicitare. Cam astfel de creştini suntem, foarte mulţi dintre noi, preoţi şi mireni laolaltă, ortodocşi, catolici, protestanţi şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce ne mai închinăm acestui umil Isus Cristos, Mântuitorul, acestui Dumnezeu care s-a făcut nimic, care a preferat să moară ca un tâlhar, ca un sclav nenorocit fără a cere socoteală şi fără a se jelui o clipită? Afişarea credinţei noastre nu-i decât o reclamă de prost gust pentru care vom plăti la Judecata de apoi.”

Oricât de dure par aceste afirmații, dacă suntem sinceri, trebuie să acceptăm că sunt dureros de adevărate. Nu cred că exagerez cu ceva dacă sugerez că suntem în vremea în care cuvintele Domnului Isus:„îţi merge numele că trăieşti dar eşti mort”(Apocalipsa 3:1), sunt mai actuale ca oricând. Şi este extraordinar faptul că în aceeaşi scrisoare, adresată Bisericii din Sardes, Domnul Isus ne oferă soluţia pentru schimbare, pocăința sinceră și vegherea activă în vederea revenirii lui Cristos. Și totuși, chiar în mijlocul acestei crize spirituale profunde, se aude chemarea plină de pasiune a profetului Isaia:„Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” Pentru creștinii români de astăzi apelul profetului Isaia s-ar putea traduce într-o chemare la a trăi prezentul din perspectiva viitorului.

Pastor Samy Tuțac